Socialize

Facebook
Home » Didactica » Paideia » Dreptul la fericire

Dreptul la fericire

Care credeţi că ar fi reacţia colegilor dacă i-aţi întreba într-o zi cum se simt în legătură cu satisfacţia cu viaţa, dacă sunt fericiţi? Eu cred că mulţi dintre ei ar fi nedumeriţi, ar considera că poate nu au înţeles bine la ce se referă întrebarea. Poate unii ar avea o reacţie de apărare, spunând că au multe alte lucruri importante şi serioase de rezolvat în acea zi, iar astfel de problematizări li se par stânjenitoare. În mod sigur un coleg ar face publică o constatare pe care o ţinuse doar pentru sine până atunci, conform căreia numai profesorii de filosofie îşi permit luxul de a reflecta asupra fericirii, pentru că, iată, şi-a amintit că, în urmă cu ceva timp, a văzut chiar scris în condică Morala – Principiul celei mai mari fericiri. Dar dincolo de o reacţie sau alta, un lucru este sigur: fericirea este o temă sensibilă pe care fiecare o asociază mai cu seamă cu viaţa privată şi nicidecum cu subiectele de interes abordabile în spaţiul public. Adesea, la nivelul simţului comun percepţia este că e aproape indecent să te referi la fericire. Şi avem motive serioase în acest sens. Datele Oficiului European de Statistică (Eurostat) arată că 37% din populaţia de la noi este supusă riscului de sărăcie şi excluziune socială. Aşa se face că nici nu e de mirare că, în mod curent, suntem obişnuiţi să ne plângem de neajunsuri, să ne afirmăm sărăcia, iar în cele din urmă să facem haz de necaz.

Totuşi, pe plan mondial, fericirea este un subiect tratat cât se poate de serios.
De pildă, pe 20 martie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Fericirii. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a stabilit, în iunie 2012, că fericirea va avea dedicată o zi anume. Aceasta coincide cu Ziua Internaţională a Francofoniei. Intenţia desprinsă din marcarea unei astfel de sărbători este tocmai aceea de a atrage atenţia asupra importanţei fericirii în viaţa oamenilor, ocazie de a le aminti guvernanţilor că scopul eforturilor lor ar trebui să fie crearea unor premise de bunăstare, în care să se desfăşoare existenţa de zi cu zi a oamenilor, astfel încât aceştia să aibă o şansă reală la o viaţă împlinită, la o viaţă fericită.

În Raportul privind fericirea în lume, actualizat în 2016, se precizează că România se află pe locul 71, din 157 de ţări analizate. Pe primele locuri se află Danemarca, Elveţia, Islanda, Norvegia, Finlanda, iar pe ultimele Mongolia, Laos, Nigeria, Honduras, Iran şi Zambia (Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2016, Dreptul la fericire – drept fundamental al omului, p. 80).

Măsurarea fericirii se bazează pe şase variabile-cheie: Produsul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor, câţi ani din speranţa de viaţă se caracterizează prin sănătate, sprijinul social (faptul că există cineva pe care să se poată conta la nevoie), încrederea (măsura fiind percepţia absenţei corupţiei la nivelul guvernelor şi al corporaţiilor), percepţia libertăţii de a lua decizii privind propria viaţă şi generozitatea (cu referire la donaţiile făcute recent).

Ce aduce nou raportul din 2016 este accentul pus pe inegalitate: „Inegalitatea privind bunăstarea dă o măsură mai bună a distribuţiei bunăstării decât cea pe care o dau veniturile şi averea“ (p. 9). Există o probabilitate mare ca oamenii să se simtă mai fericiţi dacă inegalităţile sociale sunt mai mici.

Despre fericire se pot face constatări în termenii măsurării bunăstării subiective. O variantă optimă este prin utilizarea unui instrument numit Scara Cantril: „Vă rugăm să vă imaginaţi o scară cu treptele numerotate de la 0 la baza ei până la 10 în vârful ei. Vârful scării reprezintă cea mai bună viaţă posibilă pentru dumneavoastră, iar baza scării reprezintă cea mai proastă viaţă posibilă pentru dumneavoastră. Pe care treaptă a scării aţi spune că personal vă simţiţi în momentul de faţă?“ (p. 16).

În raportul menţionat se face referire la două dimensiuni ale fericirii: una evaluativă, măsurată pe scala Cantril, iar alta afectivă, care măsoară emoţiile fluctuante într-un moment de timp, incluzând emoţiile pozitive şi pe cele negative (p. 63). Să ne gândim ce ar însemna pentru fiecare dintre noi analiza emoţiilor pe care le trăim de-a lungul unei zile. Câte dintre acestea ar putea fi considerate pozitive? Care ar fi amplitudinea fluctuaţiilor emoţionale?

Accentele privind fericirea ar putea să cadă pe starea de prezenţă conştientă: „Drumul spre fericire prin cultivarea stării de prezenţă conştientă, a atitudinilor, valorilor, obiceiurilor, dispoziţiilor, virtuţilor“ (p. 64). Sau ar fi de luat în seamă teoria consumului: „relaxarea constrângerilor de buget ale consumatorului (adică creşterea veniturilor)“ – ale consumatorului raţional, desigur. Apoi ar mai fi de luat în seamă libertatea economică, demnitatea muncii, buna guvernare, încrederea socială. Cu privire la demnitatea muncii este evaluată calitatea vieţii la locul de muncă – temă care merită o atenţie deosebită. În lucrarea citată se arată că „munca istovitoare şi şomajul sunt de evitat; condiţiile de muncă stimulative şi decente sunt esenţiale pentru bunăstare“ (p. 64). Dar chiar şi aşa, desfăşurată în condiţii bune, munca poate fi apăsătoare, mai ales că implică respectarea unor reguli stricte, subordonare de tip ierarhic, respectarea termenelor, într-un cuvânt, impune constrângeri. Astfel se poate înţelege cum este posibil efectul de weekend, în sensul că oamenii mărturisesc că se simt mai fericiţi atunci când îşi petrec timpul cu familia şi prietenii decât atunci când sunt la muncă. Putem presupune că fericirea are legătură cu posibilitatea de a face un program al zilei în funcţie de preferinţe, iar relaţiile cu ceilalţi sunt prietenoase, cordiale, configurate ca reţea de suport.

Rostul prin care instanţele internaţionale dedică o zi unei anumite idei, cum e fericirea, este, desigur, acela de a ne provoca să reflectăm asupra acesteia. Cum ar fi dacă în grila de acordare a gradaţiei de merit ar fi cuprinse şi trimiteri referitoare la fericire? Oare ar exista colegi care să se străduiască, cu o serioasă conştiinciozitate, să le satis­facă şi astfel să obţină victorios punctajul? Alţii ar considera mai de grabă că obţinerea gradaţiei de merit e o condiţie care face bunăstarea, fie ea şi relativă, posibilă, iar de aici discuţia despre fericire poate să fie purtată ca una cu sens.

Prof. dr. Cristina Ştefan,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti