Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Edituri » EDITURA MINERVA RECOMANDĂ: Bradley C. Birkenfeld ,”Bancherul diavolului”

EDITURA MINERVA RECOMANDĂ: Bradley C. Birkenfeld ,”Bancherul diavolului”

 

Cea mai aşteptată carte a anului!
Cum am distrus secretul bancar elveţian
Bestseller internaţional, acum tradus şi în România!


În curând! O poveste palpitantă şi  adevărată despre cel mai important caz de denunţare din istoria finanţelor!
Bani • Trădare • Corupţie • Răzbunare


„Dacă există un individ căruia i se datorează atragerea atenţiei opiniei publice spre lumea offshore, acesta este  Bradley Birkenfeld.“
Financial Times

 „În 2007, vălul secretomaniei a fost rupt de Bradley Birkenfeld“
The Washington Post

„Bradley Birkenfeld avea totul ca bancher privat elveţian care lucra la cea mai mare bancă din lume, UBS, unde megabogătaşii îşi ascundeau milioanele de ochii autorităţilor fiscale într-o reţea secretă şi complexă de conturi cu parolă şi companii offshore. Când a descoperit că UBS voia să dea vina pe el pentru nesăbuinţele clienţilor, Birkenfeld a denunţat situaţia Guvernului SUA.

Peste 15 miliarde de dolari (şi numărătoarea continuă) au fost recuperaţi pe baza informaţiilor fără precedent ale lui Birkenfeld, dar cu toate că Bradley, de unul singur, a demascat cea mai mare schemă de fraudă fiscală din istorie şi a zdruncinat cu denunţul lui tradiţiile secretului bancar elveţian, Departamentul de Justiţie a încercat să-l scoată ţap ispăşitor şi să-l facă să tacă. L-au acuzat de conspiraţie şi Birkenfeld a fost arestat şi a ispăşit treizeci de luni de închisoare.

Dar Brad a triumfat în cele din urmă. După ce a ieşit din închisoare, şi-a luat revanşa când Fiscul american i-a acordat pentru dezvăluirile lui senzaţionale un premiu de 104 milioane de dolari, cea mai mare recompensă din istorie. Acum, în Bancherul diavolului, el ne spune pentru prima dată remarcabila lui poveste.

…………………………………………………………………………………………

Capitolul 3: SPARGEREA CODULUI

„Dacă nu poţi avea încredere într-un bancher elveţian, unde va ajunge lumea?“ – James Bond, Lumea e prea mică

Vara 1995

Elveţia era un Disneyland al bancherilor şi mă bucuram că am ajuns acolo.

Mă uitam pe geamul Boeingului 747 cum apăreau din ceaţă câmpiile Europei. Alesesem un zbor de noapte fără să stau pe gânduri, dar îmi dădeam seama acum, când soarele începea să răsară, că trebuie să fi avut un plan în subconştient să prind răsăritul, ca un semn de renaştere, o nouă aventură. Boston rămăsese în urma mea, dispărând în dâra de fum a avionului ca spuma mării în vârtejul din urma unei fregate.

După ce mi-am dat foc la valiză în Boston şi am aruncat câteva grenade, am socotit că ar fi timpul pentru un an sabatic în străinătate. Dacă găseam undeva un loc unde să fac un MBA ca lumea, aş fi avut şanse mai mari când porneam din nou la vânat. În plus, după o perioadă de absenţă, aş fi fost ca un nou-născut. Am găsit o mică universitate americană într-un oraş elveţian fermecător, numit  La Tour-de-Peilz, pe malul lacului Geneva. Cursurile urmau să aibă loc în engleză, aşa că nu trebuia să scot de la naftalină franceza mea cam ruginită. Şi cine ştie? Poate după aceea cineva din Europa mi-ar putea oferi o slujbă. Fusesem la Lugano, Elveţia, în 1979, în copilărie, cu bunica. Era frumos, curat, sigur şi nu exista pe lume niciun loc mai bun pentru schi, unul dintre sporturile mele preferate. Dacă nu găsesc o slujbă ca lumea, măcar să ştiu că m-am distrat.

În timp ce avionul se rotea deasupra Zurich-ului, mă gândeam la Boston, unde am învăţat multe, dar mai ales că viziunea mea idealistă asupra lumii era, din păcate, un deşeu al visurilor din copilărie. Poate că dacă rezistam în şcoala militară şi deveneam ofiţer de aviaţie, aş fi fost fericit pe tărâmul adevăraţilor eroi, dar aveam unele îndoieli şi în privinţa acestui basm.

State Street m-a învăţat că, cel puţin în lumea marilor afaceri bancare şi a megafinanţelor, eroii erau la fel de rari ca elevii model într-o bandă de motociclişti. Dacă încalci regulile, devii un paria singuratic, niciodată pe deplin acceptat şi în care nu se poate avea încredere, lăsat în garaj să ştergi cu mopul petele de ulei în timp ce băieţii ceilalţi pleacă în trombă cu motocicletele, se aleg cu toate fetele şi nu sunt prinşi niciodată. Eu voiam să merg în aceeaşi direcţie cu marii mahări, dar fără să înşel clienţii şi să am mustrări de conştiinţă din cauza asta. Am prins o grămadă de trucuri ale meseriei, dar voiam să  le folosesc ca să-mi fac clienţii şi mai bogaţi, iar apoi să culeg roadele. Aşa vedeam eu rolul meu de bancher. Să fie toată lumea fericită, nu?

Pe măsură ce avionul cobora şi motoarele încetineau, peisajul strălucitor creştea. Iat-o, ţara regilor şi a miliardarilor, a preşedinţilor executivi şi a preoţilor, a ciocolatei moi şi dulci şi a femeilor la fel.

Tratasem cu bancheri elveţieni când eram la State Street şi ştiam că în Elveţia contează banii, nu vorbele. Puteai face cu conturi secrete cam tot ce era permis de lege, iar legea elveţiană permitea aproape orice în afară de crimă. Nu cunoşteam încă sistemul, dar aveam să-l învăţ cât de curând. Deocamdată eram înghesuit într-un scaun ieftin la clasa economică, iar genunchii aproape că-mi loveau bărbia în timp ce săltam pe pistă. Am zâmbit şi mi-am spus: „Birkenfeld, dacă lucrurile ies cum trebuie, acesta ar urma să fie unul din ultimele tale drumuri la clasa economică“.

…………………………………………………………………………………………

La sfârşitul primăverii lui 1996, i-am trimis un curriculum vitae lui Dr. Reto Callegari, directorul de servicii bancare private pentru ţările francofone al mult lăudatei megabănci Credit Suisse. Spre plăcuta mea surpriză, am fost invitat la un interviu. Era înalt, zvelt, cu păr cărunt şi ochelari, avea un doctorat în finanţe de la Universitatea din Zürich şi o engleză perfectă după un MBA la Stanford. Mi-am dat seama imediat că era un tip pe care trebuia să-l impresionez.

Dr. Callegari mi-a pus tot soiul de întrebări profesionale despre finanţe, la care am răspuns perfect. Apoi am întors lucrurile în favoarea mea.

Dr. Callegari, am spus, am şi eu o întrebare.

A ridicat o sprânceană.

– Domnule Birkenfeld, sper că îţi dai seama că sunt aici ca să te intervievez eu pe dumneata.

Da, domnule, e adevărat. Am zâmbit cu căldură. Dar am nevoie să vă pun doar o întrebare. Trebuie să ştiu care sunt cele mai importante trei probleme ale băncii.

În acel moment s-au arcuit ambele sprâncene, dar eu am continuat:

Vedeţi, eu mă consider cumva ca un tip care soluţionează probleme. Deci, dacă vă gândiţi să mă angajaţi şi să-mi daţi un salariu foarte bun şi un permis de lucru în Elveţia, dar eu nu ştiu, de fapt, care sunt problemele firmei, n-ar trebui să mă angajaţi.

Asta a părut să-l amuze şi sigur că nu mi-a împărtăşit vreunul din delictele firmei, dar nici nu mă aşteptam s-o facă. Am schimbat cărţi de vizită şi asta a fost tot.

Mă rog, nu chiar. Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat la Boston a fost acela că e bine să ai inteligenţă şi talent, dar şi mai bine să ai prieteni, iar în lumea afacerilor îţi faci prieteni nu atât la dejunuri stropite cu martini, cât făcând ce trebuie să faci. Mi-am servit clienţii ca şi cum fiecare cerere a lor ar fi fost o urgenţă vitală.

Pentru mine, etica muncii însemna „Nu aştepta. Fă-o acum“ şi aşa m-am împrietenit cu Joe Gelsomino, care lucra la Credit Suisse First Boston ca şef al tranzacţiilor cu valută la New York.

Îi facilitasem lui Joe o mulţime de tranzacţii şi omul îmi plăcea, aşa că imediat după interviu l-am sunat.

– Brad! Ce-i nou, amice?

– Hei, Joe. Am nevoie să-mi faci un mic serviciu. Sunt în interviuri la Credit Suisse la Geneva, Elveţia, şi mă întreb dacă poţi să-mi pui o vorbă bună.

– Sigur! Cine-i tipul? Cum îi zice?

– Dr. Reto Callegari.

Ah, ăsta joacă tare! Las’ pe mine.

Zece minute mai târziu, Joe i-a trimis lui Callegari un e-mail din New York. Sunt sigur că era foarte politicos şi respectuos, dar în esenţă spunea: „Bradley Birkenfeld este fără discuţie cel mai bun bancher tânăr de la State Street cu care am lucrat vreodată“.

O săptămână mai târziu, înainte chiar de a-mi începe examenele finale, am primit o ofertă de la Credit Suisse: salariu de început 150.000 franci elveţieni, plus un permis de lucru elveţian şi patru săptămâni de concediu. Băga-mi-aş! Era de patru ori mai mult decât primeam la State Street şi urma să lucrez direct cu Dr. Callegari, la Geneva. M-am gândit că poate voia să fie cu ochii pe mine, dar cu atât mai bine, pentru că nu aveam să-l dezamăgesc.

…………………………………………………………………………………………

La Credit Suisse, am descoperit repede că noile mele responsabilităţi ca „lucrător oaspete“ american foarte bine plătit erau, în esenţă, zero. Europenii, mai ales bancherii, au o etică a muncii interesantă: să apari la o oră respectabilă, să te îmbraci bine şi să absorbi tradiţiile locale, să savurezi un prânz gastronomic de două ore, să pleci la ora cocktailului; şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Dr. Callegari voia să devin expert în servicii bancare personalizate, ceea ce însemna să serveşti clienţi bogaţi, să socializezi cu ei şi să le sugerezi moduri creative de a face şi mai mulţi bani – investind în bunuri, numismatică, opere de artă, titluri de valoare, valute etc. În afară de asta, trebuia să-mi scriu disertaţia pentru MBA. „Şi dacă nu te deranjează, Bradley, scrie pe larg şi elogios despre activităţile acestei firme.“ Da, să trăiţi! De ce nu?

Deci, pe scurt, eram plătit să învăţ care-i mişcarea. Între timp, am învăţat şi istoria şi maşinaţiunile serviciilor bancare private elveţiene „creative“, ceea ce ar trebui să aflaţi şi voi dacă citiţi povestea asta. Dacă sunteţi deja experţi în servicii bancare internaţionale, săriţi peste partea asta. Altminteri, fiţi atenţi; nu e o poveste prea frumoasă.

Conturile elveţiene cu parolă. Aţi auzit o mulţime de poveşti.

Sunt numai baliverne, legende, tradiţii.

Timp de aproape un veac, conturile secrete din Elveţia au servit de puşculiţă pentru oamenii superbogaţi şi atotputernici ai lumii.

Erau locul unde să-ţi ascunzi aurul, bijuteriile, teancurile de bani şi acţiunile – totul anonim (Proba 5). Erau sfera unui mic număr de privilegiaţi şi un subiect fascinant pentru foarte mulţi.

Baronii petrolului le iubeau, autorii de romane poliţiste trăiau din ele. Dictatorii puteau întotdeauna să se bazeze pe elveţieni să privească în altă parte în timp ce ei devalizau de resurse o ţară a lumii a treia şi aduceau prada la Geneva în valiză, cu un avion privat. Politicienii puteau să ia o pojghiţă din seifurile electorale, să facă o scurtă escală la Zurich şi să-şi asigure pensia pentru deceniile următoare. Un armator putea vinde un iaht de 30 de metri pentru bani gheaţă, să facă o plimbare plăcută cu un lift din alamă strălucitoare până la cutia lui de valori din Basel şi nici să nu-i treacă prin cap să plătească vreun euro impozit.

Aceste secrete erau la fel de sigure ca o confesiune şoptită papei.

La urma urmei, cine să vorbească? Desigur, nu elveţienii..“