Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Educația – an nou școlar și universitar, probleme vechi

Educația – an nou școlar și universitar, probleme vechi

Prof. dr. ing. Anton HADĂR, Președinte ALMA MATER

Prof. dr. ing. Anton HADĂR, Președinte ALMA MATER

Și la începutul acestui nou an școlar și universitar s-au reaprins dezbaterile pătimașe asupra problemelor educației, de data aceasta pe fondul unor ample proteste de stradă, ale căror revendicări se referă explicit și la educație. Pe stradă nu sunt sindicaliștii din educație, ci societatea civilă!

Federația Alma Mater salută și susține majori­tatea revedincărilor protestatarilor din stradă, mai ales în ceea ce privește cerințele lor privind educația. Cred că și miniștrii Educației sunt de acord cu cerințele străzii! Care ministru nu și-ar dori un buget mai mare? Am văzut pancarte care cer finanțarea cu 6% din PIB a Educației și o altă calitate a acesteia.

Manifestarea societății civile din stradă arată că este necesară o schimbare fundamentală a viziunii asupra educației naționale.

Trebuie să clădim această nouă viziune pe concepția și convingerea că educația este un dome­niu strategic al țării, de care depinde securitatea acesteia. Și aș spune mai mult: Educația poate oferi un „Proiect de țară”!

Recent, am aflat despre programul de reindustrializare a Franței. De ce nu ar construi și România un proiect de țară bazat pe reindus­trializare, după atâtea distrugeri sistematice, pe care le-a provocat factorul politic, cu voie sau fără de voie? Din perspectivă istorică privind procesul de indus­trializare a Europei Occidentale, putem remarca acțiunea de modernizare a educației, proces care a însoțit revoluția industrială.

În Europa Centrală și de Est, respectiv în România, deși acest proces s-a produs mai lent, a condus la dezvoltarea educației naționale – ca instituție fundamentală a modernizării țării.

În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, chiar dacă țara noastră a intrat în zona divizată a Europei comuniste, România a continuat procesul de industrializare, care a determinat o puternică susținere a învățământului de toate gradele.

Economia națională cerea tot mai multă forță de muncă variat calificată, iar pentru aceasta s-a dezvoltat rețeaua urbană și rurală de școli, de licee, școli tehnice și universități. În acea perioadă, evoluția învățământului românesc a fost însoțită de creșterea investițiilor și alocărilor bugetare pentru domeniul educației, deoarece era necesară creșterea numărului elevilor și a absolvenților cu studii medii și superioare.

Astfel, Revoluția din anul 1989 găsea România ca fiind un stat industrial-agrar cu dezvoltare medie. Procesul brutal de dezindus­tria­lizare care a urmat a condus la afectarea tuturor sferelor de activitate – socială, economică, politică, științifică, educațională, culturală etc.

Chiar dacă unele întreprinderi erau depășite tehnologic, majoritatea le-am distrus din interes personal ori din dezinteres, deoarece România nu a avut o politică industrială și de aici nu a avut nici interesul de a susține învățământul românesc, stricând și ce s-a clădit în anii anteriori.

Unele investiții străine în industrie, care au determinat un câștig în planul tehnologic și în cel al inovării, nu au condus la structurarea unei economii competitive. Chiar mai mult, unii investitorii străini au început să închidă fabrici din România, sub efectul crizei internaționale.

Și iată cum asistăm la o „a doua dezindustrializare”, după cum se exprimă unii economiști.

Dacă după prima dezindustrializare a țării am pus pe „butuci” educația, ce se va mai întâmpla după cea de-a doua dezindustrializare?

Iată cum, prin dezindustrializare ne îndreptăm spre „anti­educație”, cu axioma ei – nondezvoltarea și sărăcia.

Dezindustrializarea românească a condus și la creșterea abandonului școlar, dar și a criminalității și infracționalității. Majori­tatea statelor Uniunii Europene parcurg un proces de dezindustrializare, dar este vorba de state dezvoltate economic, unde industria a ajuns la maturitate. Pentru aceste state, dezindustrializarea este necesară pentru renunțarea la industrii aflate în declin și la delocalizarea unor activități productive în țări emergente, precum România.

În cazul țării noastre, trebuie să ne gândim serios la stimularea unui proces de reindustrializare din motive de refacere a țării.

După opinia mea, reindustrializare înseamnă reeducarea întregii societăți românești, prin crearea de noi industrii, bazate pe știință și inovare, în cadrul cărora să activeze o resursă umană înalt calificată, creativă și antreprenorială. Nu trebuie să uităm că principala resursă internă a țării este resursa umană.

Pentru a susține acest tip nou de educație, trebuie să definim domeniile în care România poate și vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne. În aceste domenii, trebuie să finanțăm proiecte mari, inovative și integrate, implicând și educația românească, pentru a elimina actualul sistem, care fărâmițează finan­țarea pe teme mărunte, nerelevante din punct de vedere economic. Implicând universitățile în aceste mari proiecte, se dezvoltă legătura acestora cu economia reală, în beneficiul dezvoltării și al creării de noi locuri de muncă, destinate unei resurse umane înalt calificată și inovativă. Aceste mari proiecte vor conduce la dezvoltarea producției interne și la creșterea exportului.

Din această perspectivă, Federația Alma Mater propune un Acord Social privind Educația. Acordul ar impune aprobarea lui prin referendum, deoarece poporul român este cel care trebuie să-și stabilească prioritățile. Prin acest acord am putea stabili principii, reguli, funcțio­nalități și niveluri de finanțare, care nu vor mai putea fi schimbate la fiecare nouă guvernare.

De la o zi la alta observ o creștere a numărului reprezen­tan­ților de vârf ai societății civile care se declară interesați de Acordul Social privind Educația. Se cristalizează o aderență pentru depolitizarea educației. Tot ca urmare a aprobării acestui acord, bugetul Educației nu ar mai fi dependent de Ministerul Finanțelor, de crizele care se succed ori coexistă în țară.

În acest moment, la vechile probleme s-au adăugat altele noi, care au acutizat starea anomică din societatea românească și din sistemul de învățământ. De-abia s-au stins discuțiile privind rezultatele obținute la recentul bacalaureat, care au îngrijorat, prin constatarea nivelului scăzut de pregătire a elevilor, a calității deficitare a învățământului preuniversitar și a unor fapte de corupție.

Bacalaureatul din anul 2013 a demonstrat, din nou, existența unor disfuncționalități, determinate de demotivarea cadrelor didactice și a elevilor, de lipsa de încredere și de orizont care a cuprins învățământul românesc și întreaga societate românească.

Câtă vreme nu vom minimiza rolul și implicarea politicului în educație, soluțiile „tămăduitoare” vor sta la îndemâna partidelor, care se vor întrece în promisiuni noi, cu ocazia campaniilor electorale din fiecare an electoral.

Dincolo de aceste promisiuni, clasa politică ar trebui să-și reconstruiască relația cu societatea civilă, cu corpul profesoral, pentru a reda demnitatea cadrelor didactice și pentru a crește atractivitatea domeniului educației în școlile românești. În prezent, cu mici excepții, în școli nu se mai stimulează performanța, fapt care determină demotivarea profesorilor.

La început de an universitar, multe dintre universitățile de stat din România se confruntă cu probleme tot mai grele, în condițiile în care finanțarea de bază din 2013 este mai mică decât cea din 2010! Tot mai multe universități nu mai au venituri proprii cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.

Universitățile întâmpină greutăți privind calitatea învățămân­tului, competitivitatea echipamentelor pentru cercetare, infrastructura necesară asigurării unor tehnologii moderne de informare și de comunicare cu mediul socio-economic, legătura cu mediul economic, promovarea cadrelor didactice – ca urmare a lipsei competițiilor națio­nale pe proiecte de cercetare și a ne`ndeplinirii criteriilor de promovare.

Pentru a atrage tinerii spre o carieră didactică, trebuie să fie redat prestigiul acestei profesii, adică trebuie salarii mari și recunoașterea publică pozitivă a statutului de cadru didactic.

În septembrie 2011 a fost publicată clasificarea universităților din România și ierarhizarea programelor de studiu. Au trecut doi ani de atunci, iar banii către universități se alocă ținând cont de poziția în clasament a fiecărui domeniu de studiu. Cum rezultatele acelei clasificări au fost criticate de mulți reprezentanți ai mediului academic, ar fi timpul realizării unor noi ierarhizări, pe baza unei metodologii serios fundamentate și unanim acceptate.

Deblocarea posturilor din universități și promovarea cadrelor didactice vor reprezenta alte solicitări ale noastre către actuala guvernare, care trebuie să înțeleagă că, dacă un profesor a părăsit sistemul prin pensionare sau într-alt mod, trebuie angajat ori promovat altul, cu competențe similare.

Anul universitar va începe cu emoții, atât pentru studenți, cât și pentru rectorii care nu mai au bani de salarii ori care sunt la limita sărăciei. Situația este pe „muchie de cuțit” în mai bine de 25 de universități de stat. Mai mult, sentințele judecătorești definitive și executorii privind Legea 221/2008 nu sunt susținute financiar de Guvern și suntem tot mai aproape de executările silite.

Prin urmare, avem un început de an universitar cam trist! Cu toții am sperat într-un sfârșit al finanțării mediocre a educației! Dar cum sfârșitul nu a sosit, mai are rost să ne gândim la un nou început?