Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Educaţia deturnată

Educaţia deturnată

Cu cifre şi procente, am aflat ce ştiam: avem atâţia concetăţeni duşi din ţară în anii de reformă, opţiune şi asumare, că doar un spaţiu secătuit de conflicte din cu totul altă lume ne întrece. A devenit automatism să se spună că majoritatea celor plecaţi o formează tinerii. Drept argument este adus un procentaj semnificativ dintr-un segment de populaţie cu vârste între douăzeci şi ceva şi treizeci şi ceva de ani. Este vârsta şcolii de nivel superior, de la care societatea de azi aşteaptă multe, cu ochii şi cu gândul spre viitor. Atitudinea în faţa exodului este de două feluri: lamentare fatalistă şi contracarare precipitată. Despre nevoia unei educări împotriva deciziei individuale de plecare şi despre rolul decisiv pentru aşa ceva al şcolii formale şi al celei informale nu se vorbeşte. Abordarea este simplistă, mecanică, tocmai bună ca tinerii aflaţi în plin proces de educaţie să se formeze cu obiectivul plecării în faţă, adică la fel cum au fost educaţi cei care au fost copii, adolescenţi, tineri (elevi şi studenţi) doar cu câţiva ani înaintea lor. În investigarea sau în simpla comentare a motivelor plecării mai ales a tinerilor din ţară se cultivă stereotipurile. Această cultivare este la-ndemână, conferă aer de stăpânire a temei şi asigură receptivitate. În acelaşi timp, lasă libere alte cauze.

Un astfel de stereotip este cel care spune (pe alocuri, cu o siguranţă ce se vrea a fi doctă) că oamenii pleacă din ţară din cauza sărăciei, cu precădere tinerii, din cauză că ajung în postura de absolvenţi plătiţi prost. Drept urmare, autorităţile se grăbesc la declaraţii şi demonstraţii de mărinimie: de exemplu, măresc de la an la an premiile în bani pentru laureaţii unor concursuri a căror arie devine tot mai cuprinzătoare (adică diluată), iar laureaţii semnează de primire în timp ce spun pe ton de ştiu ei ce ştiu că, din păcate, România nu le mai poate oferi nimic, în orice caz, nu ceea ce caută ei, că vor aplica (dacă nu au şi aplicat) pentru ceva „de afară“, argumentele bine însuşite fiind accentul pus acolo pe lucrul în echipă şi pe proiecte, ca şi faptul că profesorii sunt altfel. Cum ar veni, mulţumiri pentru bani, dar nu ei sunt prima necesitate.

Cu toată amplificarea premiilor în bani, tinerii nu vor rămâne în ţară dacă nu vor fi educaţi pentru aşa ceva; nu neapărat explicit şi în niciun caz didacticist, ci crescând într-un mediu adecvat. Şcoala ar trebui să reprezinte focarul acestui mediu, care să iradieze dincolo de cadrul instituţional de învăţătură şi educaţie. Deocamdată, educaţia copiilor, a tinerilor, făcută nu numai prin şcoală, merge în direcţie opusă. Este o antieducaţie cu origini vechi şi înteţită cu nişte ani premergători momentului decembrie 1989.

Astăzi, opţiunea aproape reflexă a tinerilor pentru plecare în afara ţării ca scop în sine, nu ca mijloc de aprofundare, educaţie şi formare, nu este de natură să surprindă. Cum să fie surprinzătoare o astfel de opţiune, când aproape tot ce se întâmplă, se vorbeşte, se proiectează în ţară, de către oameni din ţară, este desconsiderat ca prost făcut, necinstit sau rău intenţionat pentru simplul fapt că „e de la noi“. Au ajuns ticuri verbale expresii de felul „treabă românească“, „a rezolvat-o româneşte“, „ce vreţi, trăim în România“, „ca la noi, la nimeni“, „în nicio ţară civilizată n-o să vezi ce vezi la noi“, „ăştia suntem“ etc. Raportări la repere culturale şi geografice sunt perpetuate pe dos faţă de sensul lor, ca probă în sine de nefrecventare a şcolii. Aşa este invocat una-două Caragiale, este deplânsă apartenenţa la spaţiul balcanic, e mimată resemnarea cu „politica dâmbovițeană“. La vârsta grijii pentru încadrarea în tendinţe, prinde uşor educaţia potrivit căreia e ruşinoasă vreo atenţie acordată contextului şi ofertei de acasă; eventual, doar o bună creştere face ca ruşinea aceasta să fie ţinută-n frâu şi să nu se arate pe faţă ca silă. Lipseşte în schimb educaţia pentru apartenenţă – la ţară, la localitate, la familie, la colectiv. Este cultivată o creştere a generaţiilor aflate în şcoală în ideea că omul trebuie să se afle într-o permanentă goană, chiar la propriu, pentru locul în care este mai bine, şi mai bine, tot mai bine plătit. Omul ştiutor de multă carte şi stăpân pe profesie este îndreptăţit la aşa ceva, spune concepţia aceleiaşi educaţii, de faptul că el este un profesionist, fiind ştiut că pentru profesionişti nu e voie să conteze unde, pentru cine, cu cine lucrează. Se obţine astfel o indiferenţă garantată, bazată pe depersonalizare şi acţionată ca modalitate eficientă de dezrădăcinare. Drept întăritor, se dezvoltă şi o educaţie într-un spirit fals obiectiv, educaţie a cărei filosofie apare sintetizată în enunţarea marelui „păcat“ al băgării gunoiului sub preş. Potrivit acestei educaţii, este considerată de-a dreptul condamnabilă grija pentru o prezentare corectă, curată, diferită de ţinuta de fiecare zi, în faţa cuiva nu neapărat străin, ci numai exterior anturajului, familiei, vârstei celui care trebuie să se prezinte. Şi a ţine cu ai tăi e considerat ceva rău. În legătură cu şcoala, cu educaţia, pe aceeaşi linie a pretinsei obiectivări, sunt minimalizate (dacă nu sunt persiflate) momente, fapte, personalităţi ale istoriei, spaţii geografice, producţii (nu neapărat „opere“) literare şi autori, performanţe certificate ca atare, clasări internaţionale etc. Totul în jur, până departe de tot, fiind prezentat ca şi cum ar fi o apă şi-un pământ (chiar cu un surplus negativ în partea noastră), nu e de mirare că tendinţa plecării în lumea largă devine pornire firească pentru cei aflaţi în plină formare şi educaţie.

Florin ANTONESCU