Educația, extremă urgență– scrisoare deschisă către ministrul Educației Naționale –

Problema educației a devenit o problemă prioritară nu numai pentru România, ci și pentru întreaga Europă comunitară, unde învățământul este neglijat în favoarea pragmatismului imoral care schilodește personalitatea umană, declanșând egoismul, libertinismul, iresponsabilitatea și dezordinile sociale tot mai frecvente. Educația trebuie salvată, ca omenirea să supraviețuiască.
O sarcină de asemenea anvergură și responsabilitate, cum este educația, nu poate fi înfăptuită fără un plan de acțiune bine gândit și o organigramă adecvată. Planul de acțiune nu trebuie să se limiteze la cadrul managerial și la cel de integrare a sistemului național de învățământ în legislațiile didactice europene. El trebuie să includă și probleme de esență, cum ar fi: 1. Cola­borarea cu Ministerul Tineretului și Ministerul Culturii în numeroase probleme adiacente, aproape total neglijate după Revoluție. 2. Accen­tuarea funcției educative a instrucției, interferență evitată din teama de a nu se cădea în dirijism sau tendențiozitate politică. 3. Îmbogățirea și specificizarea orelor de dirigenție – singura formă coagulantă a problemelor concrete de educație din programele școlare. 4. Revizuirea și reconsiderarea modernă a activităților extrașcolare și a „loisir“-ului. 5. Dotarea adecvată a spațiilor culturale școlare și universitare. 6. Programe educative care să lărgească orizontul cultural, să amelioreze compor­ta­mentul social și să dea motivații și perspective tineretului. 7. Prelungirea antenelor educației asupra familiei, pentru a o atrage și cointeresa în actul modern și competent al formării persona­lității copiilor. 8. Înlesnirea și interme­dierea unor facilități în multiple domenii, pentru cunoașterea tinerilor studioși și realizării unor schimburi de experiență pe plan național și internațional. 9. Con­tracararea unor organizații teroriste, sataniste, sectante, care țin sub influ­ența lor, adesea nocivă, zeci de mii de tineri, prin încurajarea unor organizații tradiționale apolitice (cercetășia) sau asociații cu caracter artistic, cultural, sportiv, îndrumate de animatori calificați, bine organizate și substanțial susținute. 10. Stimularea întregului fond spiritual-creativ al tineretului școlar prin crearea de reviste și edituri ale tinerilor, inițierea de concursuri și tabere de profil, asigurarea de burse pentru cei supradotați. 11. Găsirea unor modalități ca tinerii noștri să fie prezenți pe „piața de idei” a lumii.
Am crezut că odată cu reașezarea „educației” pe soclul ei real va fi schițată și o organigramă temeinică, deoarece ministerul are nevoie de o structură solidă și stabilă, astfel ca orice ministru care va veni să nu simtă nevoia de a umbla la ea și de a o modifica „pe ici, pe acolo, și anume în punctele esențiale”, cum s-a întâmplat până acum. O asemenea instabilitate înseamnă un dezastru pentru învățământul românesc, unde rata medie de existență a unui ministru al învățământului în perioada de tranziție a fost, după statisticieni, de circa 460 de zile. Or, ce se „coace” la ora actuală în minister nu pare a favoriza reabilitarea educației naționale, lăsată în spinarea unei familii împovărate și derutate pedagogic, a unor modeste cluburi și „palate” ale copiilor de sorginte ceaușistă, a zecilor de mii de discoteci, pizzerii și disco-baruri unde se scurg din tălpi energiile năprasnice ale vârstei, a zecilor de mii de săli cu jocuri mecanice și a altor forme de cheltuire a timpului în chip spontan și plezirist, fără o prea mare angajare a inteligenței și talentului. Educația națională înseamnă întâi stabilirea unor ținte constante și pe termen lung, apoi o perfectă continuitate a aplicării lor (cu adaosul de flexibilitate necesar adaptării la situațiile vicariante), astfel ca să putem culege roade și să asigurăm o unitate de conștiință sau, cum spuneau înaintașii noștri mai puțin sofisticați, dar mai patrioți: „unire-n cuget și-n simțiri”.
Bănuiesc de unde vine rezerva unor miniștri de a repune educația în drepturile ei: de la acel nefericit epitet de național. Când ne autointitulăm popor vegetal, popor de țigani, în coada Europei după statistici socio-economice și culturale, când ni se refuză sau ni se amână „diplomatic” intrarea între statele luminate, când este contestat aportul milenar al României la civilizația și cultura europeană pentru că avem destui „elitiști” care văd în protocronism (și, în ultimă instanță, în demnitatea și dreptul de a demonstra lumii că suntem un popor dotat) ba semne de „pășunism”, ba dovezi incriminatoare de „naționalism”, ne e firesc rușine să purtăm propria noastră cămașă didactică, chiar dacă are chilimuri pe poală și nu-și pune ca emblemă o sticlă de Coca-Cola. Și să nu ne mire că cele mai circumvolute creiere românești migrează în Occidentul care-i preia pe tinerii români gata instruiți și formați cu amărâții noștri bani, sporind strălucirea unor state ultrabogate și micșorându-ne numărul de luminițe cu care putem deveni perceptibili acelei lumi care ne tratează drept „arierați”.
Pe vremea dictaturii staliniste toți eram obligați să învățăm și să propagăm că „piatra de încercare a adevăratului patriotism este dragostea față de Uniunea Sovietică”. Vom fi oare și azi obligați să gândim că dovada cea mai certă a patriotismului „democratic” este să purtăm toți blugi, să vorbim stâlcit englezește, să ne autoflagelăm valorile ca Patapievici și Mungiu, să aducem cele mai adânci plecăciuni FMI-ului, să binecuvântăm noua invazie barbară de buticari asiatici și de investitori transoceanici care ne taie pădurile și ne fură pământul?
Tocmai de aceea vrem să se acorde tineretului nostru încrederea în talentul și pragmatismul românesc, perfect competitive cu modelele care ni se propun; să i se inculce calitățile tradiționale ale nației noastre, de la hărnicie și cinste până la ospitalitate și omenie; să i se trezească mândria națională, dar și spiritul de toleranță; să i se asigure largile deschideri umaniste, europeniste. Tocmai de aceea trebuie să existe în organigrama MEN o puternică direcție educativă, și nu un banal și expediat serviciu de facilități și prestații derizorii. Pe umerii dumneavoastră, domnule ministru, apasă o grea răspundere. Nu vă jucați cu educația națională. N-o puneți la remorca unor „chestiuni” manageriale, unor oportunități pedagogice la modă și mult-plăcute forurilor internaționale, aspecte care țin – vorba lui Budai-Deleanu – mai mult de carul cu bucate decât de sufletul unei națiuni care trebuie să supraviețuiască unui tragic final de epocă și unei dureroase carențe educaționale, din nenorocire fără granițe.
Prof. dr. Tudor OPRIȘ