Socialize

Facebook
Home » Noutati » Educaţia muzeală – scop şi valenţe formative

Educaţia muzeală – scop şi valenţe formative

Educatie muzealaÎntr-un context în care educaţia este disponibilizată la nivelul atâtor factori, a vorbi despre pedagogie muzeală devine o provocare nu numai teoretică, dar şi expresia unei oportunităţi de conturare a unor practici eficiente de ordin formativ, care să completeze ceea ce se realizează prin intermediul activităţilor şcolare curente. Aceasta, mai ales că educaţia formală tinde să-şi subsumeze, tot mai explicit, trasee şi contexte noi de învăţare, cum sunt sala de expoziţie, muzeul, aşezămintele cultural-istorice de toate felurile (a se vedea ce se întâmplă în acea săptămână numită „Să ştii mai multe, să fii mai bun!”). Nu mai vorbim de faptul că şi o serie de alte instituţii, în mod independent, dezvoltă sau se bazează şi pe programe educative în beneficiul lor şi al comunităţii întregi.

Pedagogia muzeală are ca obiect de interogaţie identificarea şi validarea unor strategii care să conducă la maximizarea virtuţilor forma­tive ale spaţiului muzeal, iar ca scop îşi propune să stimuleze interacţiunea pe linie educaţională dintre muzeu şi şcoală, să pre­gătească specialişti, dar şi categorii de public pentru valorizarea po­ten­ţialului educativ adus de acest mediu cultural. Ca orice tip de discurs normativ, această specializare a pedagogiei are ca scop de­limitarea şi propunerea unor obiective particulare ale edu­caţiei mu­zeale, evidenţierea unor posibilităţi de circumscriere a unor conţi­nuturi (teme, idei, valori) ce pot fi transmise cu precădere în acest perimetru, de propunere a unor strategii de mediere a acestor pre­dispoziţii valorice, de proiectare de activităţi cu caracter cultural-educaţional şi de tematizare a posibilităţilor de întărire şi de feedback privind receptivitatea în raport cu diferitele categorii de public.

De altfel, la origini, dar şi în prezent, una dintre funcţiile majore ale muzeului este cea educativă, de prezentare, promovare şi receptare a valorilor concrete dintr-un anumit domeniu de manifestare – pictură, sculptură, literatură etc. Până la urmă, repe­rarea valorile se realizează nu doar prin raportare ideatică, abstractă (la „Frumos”, „Bine”, „Adevăr”), ci prin cunoaşterea, asimilarea şi experimentarea unor „întru­pări” ale acestora la nivelul unor obiecte, oameni, fapte. În plus, muzeul este şi un perimetru de memorizare culturală, de „prezentificare” sau transmitere a unor experienţe culturale, de prelungire a influenţei lor la nivelul omului şi timpului din prezent. Muzeul, ca şi şcoala, sunt instituţii culturale vechi; interesant este faptul că de-abia în zilele noastre s-a pus (explicit) problema conlucrării sub aspect educaţional.

Muzeul, el însuşi, trebuie să apeleze la specialişti în ştiinţele educaţiei, să se bazeze pe prestaţia lor pentru a repera şi facilita trans­mi­terea unor experienţe educaţionale, de a maximiza poten­ţialul degajat doar de acest perimetru. Am fost plăcut surprins să constat, printre periplurile mele prin marile muzee ale lumii, că în anumite zile aceste spaţii sunt pline de grupuri de elevi sau studenţi care participau la lecţii „pe viu”, gândite şi desfăşurate de specialişti ai muzeelor, pe probleme dintre cele mai diverse, de la tehnica culorilor sau a scrisului şi până la evocări de istoria sau teoria artei.

Dincolo de funcţiile lui (de achiziţionare, conservare, de cercetare, de valorizare), muzeul îngăduie şi funcţii expres formative. El trebuie să privilegieze diferite tipuri de „consumuri”, mai mult sau mai puţin specializate. Acelaşi sector al unui muzeu poate fi un referenţial tehnic pentru un public avizat (de pildă, pentru elevii sau studenţii de la artă), unul de cercetare/documentare (pentru experţi, cercetători), unul pedagogic pentru copii sau tineri (ocazie de a face aplicaţii sau extensii ale unor discipline de învăţământ din şcoală), unul de petrece a timpului liber (pentru publicul larg), unul turistic sau economic (pentru cei interesaţi de a cunoaşte şi asimila repere culturale noi) etc. Unul şi acelaşi spaţiu cultural trebuie să îngăduie mai multe grile de raportare, lectură sau receptare şi să răspundă, prin mo­dul de înfă­ţişare sau influen­ţă, mai multor interese.

Care sunt va­lenţele educaţio­nale şi didac­tice ale muzeului?

În primul rând, muzeul este o realitate vie, o prelungire în timp a unui fapt cultural, un univers concret în care arta/ştiinţa/cultura s-a zămislit sau în care subzistă. Nimic nu poate activa receptivitatea mai puternic decât mediul natural de generare a produsului cultural, intuirea vie a unor urme sau rămăşiţe autentice din viaţa şi activitatea unui autor, respirarea unei atmosfere care este în ton cu profilul valoric al respectivului produs. Una este să vorbeşti despre o pictură în sala de clasă sau să audiezi o poezie, şi alta e ca acestea să fie sesizate la „ele acasă”, în atelierul unui pictor sau casa unui poet consacrat, chiar dacă aceştia au dispărut demult. Bagajul perceptual, de această dată, este de „grad zero”, asigurând pro­pensiunea unui interes şi a unei receptivităţi pe măsură.

În al doilea rând, perimetrul muzeal asigură o concentrare şi o specializare a stimulilor culturali pe o singură direcţie (suntem fie într-un muzeu de pictură de o anumită factură, fie în casa memorială a unui anumit scriitor sau artist etc.). E un „concentrat” spiritual pe o anumită direcţie. O astfel de unitate sau unicitate asigură o învăţare prin punerea în situaţie, prin descoperire şi concurează la fixarea la nivelul partici­panţilor a unor ancore în memoria afectivă sau intelec­tuală care cu greu se mai pot şterge. De multe ori, o astfel de partici­pare constituie o întâmplare memorabilă din însăşi existenţa indivi­dului, petrecându-se rar sau o singură dată (o dată în viaţă ţi se întâmplă, poate, să intri în casa din Malaga în care s-a născut Pablo Picasso, de pildă).

În al treilea rând, muzeul asigură un ghidaj profesio­nalizat, aplicat, în cunoştinţă de cauză cu specificul operei respec­tive. Dacă persoana delegată dispune de cultură şi tact pedagogic, acţiunea respectivă de prezentare se trans­formă într-o ocazie privilegiată, într-o bucurie culturală în care ataşa­mentul şi interiorizarea valorilor devin maxime. Oricât de talentat ar fi un profesor de literatură, nu îl poate substitui pe cel care trăieşte şi prezintă zi de zi viaţa sau opera unui autor. Muzeograful este mult mai legat de opera sau artistul pe care îl pro­movează. Atmosfera cre­ată în perimetrul unui muzeu nu poate fi repli­cată cu uşurinţă în sala de clasă.

În al patrulea rând, această instituţie se poate converti într-un nou mediu educativ, com­ple­­mentar şcolii. Muzeul poate deveni un mijloc eficient, o „anexă” a şcolii, poate favoriza colaborarea şi copartici­parea în procesul educativ a unor factori care în mod tradiţional acţionează separat sau în contratimp. Nu excludem şi o serie de pro­iecte colaborative dintre şcoală şi muzeu, pe termen mediu sau lung (la nivel de an sau ciclu şcolar), în care fiecare partener ar putea să-şi desluşească roluri noi, competenţe completive, implicări sau provocări reciproce.

Muzeul, ca loc sau rezervor de resurse, poate întări, extinde sau aduce mărturie la secvenţe de predare din şcoală. El poate deveni un teritoriu pentru fixarea unor cunoştinţe, pentru asigurarea unor integrări, corelări cu caracter concluziv ori transdisciplinar sau pentru declanşarea interesului, de plonjare în complexitatea fenomenului, pentru a motiva şi a stârni bucuria pentru învăţare. Prelungirea „predării” unor elemente de conţinut în muzeu ţine de specificul tematic cerut de pro­gramă (competenţe de atins, elemente de conţinut), de disponibili­tatea şi oferta cadrului muzeal (prezenţa şi valorificarea unor piese expuse), dar şi de inventivitatea şi talentul didactic al profesorului. Profesorul are obligaţia să cunoască şi să inventarieze acest potenţial, să inspecteze dinainte şi să colaboreze cu reprezentanţii acestor lăcaşuri de cultură. Realizarea unor înfrăţiri sau parteneriate dintre şcoală şi muzeu reprezintă formule instituţio­nalizate de prefigurare a acestei complementarităţi forma­tive. Desigur, nu peste tot pot fi identificate astfel de oportunităţi (una e să faci educaţie într-un oraş cultural, alta într-un cătun uitat de lume), dar în perimetrele geografice în care există muzee acestea trebuie valorificate de către şcoală. În altă ordine de idei, în cadrul unui muzeu se pot contura alte tipuri de activităţi, implicit sau explicit educative, cum ar fi susţinerea unor conferinţe tematice, înfiinţarea unor laboratoare sau centre de cercetare, editarea unor reviste de specialitate.

Prof. univ. dr. Constantin CUCOŞ