Socialize

Facebook
Home » Didactica » Paideia » Educaţia outdoor: o necesitate sau o provocare pentru actualul sistem de învăţământ?

Educaţia outdoor: o necesitate sau o provocare pentru actualul sistem de învăţământ?

Utilizarea timpului liber ridică probleme delicate în societatea actuală din cauza progresului continuu şi transformărilor economice şi tehnologice radicale. Predominanţa activităţilor în cadre formale este crescândă fie datorită schimbărilor efectuate în programa curriculară (de exemplu: clasa pregătitoare), fie datorită „obsesiei” abordării interdisciplinare a curriculei specifice societăţii informaţionale actuale încă „timpurii” de către sistemul nostru de învăţământ care, departe de a-l generaliza sub acest context particular de abordare a subiectului, nu este pregătit pentru aglomerarea conţinutului învăţământului chiar dacă reforma şi-a propus o flexibilizare a acestuia. Cu alte cuvinte, idealul educaţional conturat de Legea Învăţământului din 1995 nu prefigurează propria identitate educaţională a societăţii noastre, din moment ce ne ghidăm după sistemele educaţioanle din Europa.

De curând a crescut interesul cadrelor didactice pentru programe educaţionale alternative în educaţia nonformală, cum ar fi: educaţia outdoor sau educaţia în aer liber, învăţarea prin aventură sau activităţi extraşcolare cu caracter interdisciplinar. Provocarea pe care o ridică practicarea acestor activităţi şi integrarea lor în programă este dacă, evident, devin realizabile şi pot fi desfăşurate de către toţi elevii, fără să se suprapună cu pregătirea lor pentru examene sau testări naţionale. Este adevărat că programele şcolare au fost actualizate şi există două coloane, „competenţe” şi „conţinuturi”, iar cadrul didactic începător poate avea pârghii de care să se sprijine în structurarea proiectării didactice. Întrebarea este: Dacă programele şcolare îi pregătesc pe aceştia pentru planificarea activităţilor în aer liber, care ar fi compe­tenţele care ar trebui menţionate ca puncte target pentru un an şcolar? Ne referim strict la programele şcolare, fără a ne lega de planificarea calendaristică în care, desigur, activităţile specifice educaţiei nonformale sunt de regulă menţionate.

Dacă ne uităm la problemele şi competenţele pe care le solicită aceste activităţi: spirit explorativ, spirit de iniţiativă, autodeterminare, gândire reflexivă şi spirit de decizie ş.a., acestea presupun demersuri complementare educaţiei formale. Ministerul Educaţiei Naţionale în 2004 a elaborat o strategie privind dezvoltarea activităţilor educative şcolare şi extraşcolare, recunoscând contribuţia lor în desăvârşirea personalităţii copilului şi integrării lui sociale, accentuându-se valenţele lor pozitive pentru menţinerea unei stări fizice şi psihice optime, contribuind totodată la îmbu­nătăţirea calităţii vieţii. Ceea ce nu s-a specificat este dacă obiectivele acestor activităţi sunt realizabile ca timp şi efort. Pentru că, dacă facem o scurtă incursiune a literaturii de specialitate despre activităţile desfăşurate în grădiniţe, vom vedea că programa permite desfăşurarea activităţilor în aer liber, pe când la celelalte niveluri, trepte ale sistemului de învăţământ, chiar dacă programa ar permite flexibilizarea conţinuturilor, li se creează prea puţine ocazii în practicarea lor. Ne referim la acele oportunităţi în afară de săptămâna „Şcoala Altfel”.

În altă ordine de idei, departe de a contura o reformă masivă de structură şi procesualitate internă a sistemului nostru de învăţământ, ar trebui să ne axăm pe dezvoltarea unei culturi de petrecere a timpului liber prin educaţia pentru cunoaşterea mediului, educaţia pentru conservarea resurselor, educaţia pentru aventură, camping şcolar, în detrimentul unor distracţii facile sau exacerbării orelor prelungite la meditaţii ale elevilor la domiciliu sau orelor de după-masă prelungite petrecute de cei mici în şcoli, oferindu-le oportunităţi de petrecere a timpului liber prin parteneriate cu ONG-uri. Aşadar, dacă analizăm etimologic, outdoor (scoate la aer) înseamnă că fie creăm condiţii şi ocazii de experienţă şi practică a lor, fie renunţăm a crea curente şi educaţii noi, pe care ori nu le preluăm corespunzător structurii actuale a învăţământului, ori nu le promovăm suficient prin programe, ci doar prin conferinţe naţionale, o abundenţă de lucrări şi materiale redactate care pot fi accesibile online, fără să fim atenţi la adevărata implicaţie pentru dezvoltarea multiplelor abilităţi viitorilor învăţăcei ai comunităţii sociale.

Dacă aruncăm o privire în mediul online, nu suntem stăpânii acestei întrebări. Richard Louv (2005) a scris o carte în această direcţie, intitulată „Ultimul copil al pădurii”, care pe lângă problemele ridicate de natură ecologică şi a îndepărtării omului de natură, pledează, pre­cum susţinea J.J. Rousseau, pentru educaţia timpurie a omului în conformitate cu natura şi cu valorile nobile ale societăţii în care trăieşte.

Prof. drd. Diana ANGHEL,

Cluj-Napoca