Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Educația publică incluzivă

Educația publică incluzivă

Anul acesta, în cadrul Campaniei Globale pentru Educaţie (care este la a douăzecea ediţie), Organizaţia Salvaţi Copiii a atras atenţia opiniei publice, prin intermediul acţiunilor de conştientizare, desfăşurate în şcoli, în mod concertat în săptămâna 13-19 mai, desemnată drept săptămâna de acţiune, asupra faptului că respectarea dreptului la educaţie nu se realizează, aşa cum am putea crede, pentru toţi copiii de vârstă şcolară.

Actualitatea temei poate fi urmărită din mai multe surse. În primul rând, reprezintă un obiectiv al dezvoltării durabile, prin care statele îşi asumă să asigure o educaţie incluzivă şi echitabilă pentru toţi (Organizaţia Naţiunilor Unite va analiza acest obiectiv în cadrul unui forum politic, în cadrul Adunării Generale din septembrie 2019, în ce măsură angajamentele luate în anul 2015, în cadrul Adunării generale a ONU, au şanse să fie realizate. Mai precis, important este pentru discuţia de faţă, Obiectivul nr. 4: Asigurarea accesului tuturor la educaţie de calitate şi promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii, până în anul 2030). Înţelegem că educaţia este considerată o prioritate la nivel global.

Apoi, conform datelor Institutului Naţional de Statistică, realitatea arată că un număr de copii (287.493) se afară în afara sistemului de învăţământ.

Aşa se face că, deşi un drept al copilului, educaţia nu este accesibilă chiar tuturor. Rostul campaniei desfăşurate este tocmai sensibilizarea opiniei publice, a decidenţilor politici pentru o implicare asumată în rezolvarea problemelor pe care familiile copiilor le întâmpină, a celor pe care nu le pot depăşi, chiar unii dintre copii, pentru a putea participa la cursurile şcolare.

Printre cauzele menţionate de Salvaţi Copiii sunt: lipsa resurselor materiale, distanţa dintre casă şi şcoală, pentru copiii din mediul rural, ceea ce determină o participare într-o mai mică măsură la educaţie a acestora, dificultăţi legate de apartenenţa etnică, pentru copiii din grupurile rome tradiţionale, la care se adaugă, dacă putem spune aşa, situaţia specială a copiilor cu nevoi speciale, care se confruntă cu obstacole provenite din particularităţile unui mediu fizic neadaptat nevoilor lor, cu faptul că nu în toate cazurile le sunt recunoscute trebuinţele, la care se adaugă şi insuficienţa resurselor umane (de pildă, a profesorilor de sprijin) şi materiale care să acopere costurile specifice tratamentelor, programelor de recuperare etc.

Conform datelor cuprinse în pachetul de informaţii pentru şcoli oferit de către Salvaţi Copiii, în ţara noastră, în anul 2018, statul a alocat 355 de lei sumă standard per elev.

În acelaşi an, prin cercetarea Costurile educaţiei gratuite – de ce învăţământul gratuit costă, Salvaţi Copiii a estimat că familiile elevilor suportă anual 3.093 lei, pentru ca un copil să poată efectiv participa la educaţie (https://www.salvaticopiii.ro/).

În cadrul activităţilor educative, accesând datele înscrise în Monitorul educaţiei şi formării 2017 (https://ec.europa.eu/education/sites/education/files/document-library-docs/et-monitor-report-2018-romania_ro.pdf), elevii au mai aflat că, în fapt, cheltuielile publice pentru educaţie au fost, în anul 2017, de 3,7%, ca procent din PIB. Potrivit aceluiaşi document, ponderea absolvenţilor de studii superioare este în România de 26,3%, iar media UE este de 39,9%. Participarea adulţilor (cu vârste între 25-64 de ani) la procesul de învăţare continuă este de 1,1%, în timp de media UE era în 2017 de 10,9%.

Ocazia de a reflecta asupra costurilor pe care le implică desfăşurarea unor activităţi, cum sunt cele educative, permit o bună legătură în înţelegerea raportului între drepturi şi îndatoriri privind educaţia.

O noţiune cu un puternic impact asupra elevilor este aceea de părăsire timpurie a şcolii, care ilustrată cifric arăta că 18,1% dintre tinerii între 18-24 de ani, s-au retras de la şcoală înainte de vreme,  fără să reuşească să îşi finalizeze studiile.

În cadrul orelor la clasă, desfăşurăm diferite forme de educaţie: Educaţie socială, Educaţie muzicală, Educaţie plastică, Educaţie pentru sănătate, Educaţie juridică şi aşa mai departe. Prin implicarea într-o campanie în favoarea respectului dreptului la educaţie ne aflăm în situaţia de a realiza un tip aparte de educaţie, una despre care am putea considera că stă a baza tuturor celorlalte: Educaţia pentru Educaţie. Iar la acest tip de educaţie sunt bine-veniţi atât copiii, cât şi adulţii. Dacă şcoala este gândită drept un centru de resurse privind formarea capitalului uman şi social, în comunitatea unde funcţionează, atunci putem accepta că interesul autorităţilor pentru a găsi mijloacele care să faciliteze accesul tuturor membrilor comunităţii la serviciile oferite de şcoală ar trebui să fie prioritar.

Demersurile organizaţiilor nonguvernamentale în sprijinul şcolii sunt mereu bine-venite. Lor ar fi bine însă să li se alăture şi alţi actori sociali, de la agenţii economici, care să susţină un tip sau altul de şcoli profesionale, la mass-media.

„Educaţia publică incluzivă, de calitate şi gratuită – de la drept la realitate“ – rămâne o temă asupra căreia elevii şcolilor implicate în campanie au reflectat, dar pentru care autorităţile ar fi bine să ia măsuri eficiente.


Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti