Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Educația și provizoratul, ca permanență

Educația și provizoratul, ca permanență


În materie de educație, suntem într-un provizorat etern. Nu există aspect important al învățământului care să nu fi fost contestat, amendat, modificat, recorectat în ultimii 29 de ani. S-au născut expresii paremiologice și metafore sugestive pentru obsesia noastră de a o lua mereu de la capăt: „Un zid părăsit și neisprăvit“, „Vrem schimbare!“, „Reformă din temelii“, „Lucrăm după pilda lui Sisif!“ ș.a. Niciun element novator nu a avut viață lungă, nicio tentativă de reformă nu a întrunit adeziuni majoritare și s-a stins repede. Vocile contestatare sunt multe, iar acest vacarm al nemulțumirilor acoperă adesea și ceea ce mai este bun și valabil. Judecând tabloul educațional național, fostul ministru de resort, domnul Mircea Miclea, afirma ritos într-un interviu: „Există niște «insule» de excelență, dar scufundate într-o mare de mediocritate“.

La o întrebare legitimă de genul „Care este problema numărul unu a învățământului românesc actual?“, adresată unor experți ai domeniului școlar, am putea primi răspunsuri diferite: subfinanțarea sau incompetența decidenților politici, sau lipsa unei strategii educaționale pe termen mediu și lung, sau instabilitatea legislativă. Toate acestea sunt teme fierbinți, sensibile și recurente în retorica ultimilor ani, regăsite în rapoarte, analize și bilanțuri periodice ale instituțiilor abilitate (direcții de școli și licee, inspectorate școlare județene, Ministerul Educației Naționale), dar există o supratemă ce trece înaintea tuturor: drama demografică a României de astăzi. După estimările specialiștilor, 4-4,5 milioane de români trăiesc și muncesc peste hotare, așadar, cam 25 la sută din numărul total al conaționalilor noștri. Nu se cunoaște cu precizie numărul celor rămași acasă – ceea ce reprezintă un paradox inacceptabil în lumea modernă. Grav este că populația României este fluidă și continuă să plece, în pofida eforturilor ce se fac pentru a păstra oamenii aici. Deficitul de forță de muncă necalificată/calificată se face simțit deja, iar populația școlară a scăzut semnificativ. Cifrele oficiale, invocate recent și de actualul ministru al educației sunt îngrijorătoare. Soluții eficiente nu se întrevăd. Probabil ar fi nevoie de o „revoluție“ economico-financiară a statului român care să-i determine pe cetățenii din interiorul granițelor naționale să rămână pe loc. Speranța că treptat se vor întoarce acasă cei plecați este destul de mică. Atunci când ai un loc de muncă, precum și o locuință într-o țară occidentală și ai izbutit să-ți duci copiii la școli bune, este puțin probabil să te mai gândești la întoarcere.

Suntem într-un nedorit provizorat și în materie de curriculum fiindcă pe palierul liceal construcția curriculară nu s-a încheiat și deja se vorbește de un nou început pentru întregul segment preuniversitar. Sunt discuții și contestări ale formatului actual al examenelor naționale. Povestea e veche și pare nesfârșită. Într-o emisiune televizată, profesoara Florina Rogalski semnala cu îndreptățire o bizarerie: primele două subiecte de bacalaureat (S1 și S2) nu sunt de literatură română propriu-zisă, ci mai degrabă de hermeneutică și de stilistică și doar al treilea (S3) se referă strict la literatura predată în liceu. Nu mai este satisfăcătoare nici structura anului școlar și s-a modificat de curând, generând imediat partizani și adversari. Discuții sterile și fastidioase pe un subiect până la urmă irelevant. Cu sau fără vacanța intersemestrială, cu săptămâni mai multe sau mai puține în acolada unui an școlar, important este cum valorificăm timpul oficial alocat, câtă densitate și câtă substanță au orele, cât de motivați sunt elevii și cât de consistent este sprijinul financiar al statului pentru domeniul educației. Subfinanțarea este de aproape trei decenii piatra de moară a învățământului românesc, iar comparațiile cu alte țări avansate nu fac altceva decât să ne arate cât este de dureroasă această rană.

Se vorbește periodic, cu scepticism și amărăciune, despre slăbiciunile formării inițiale și formării continue pentru cadrele didactice. Dacă ne întoarcem la rădăcina cauzelor, vom constata că adevărurile sunt de mult știute. Cum se face selecția studenților în facultăți? Admiterea a devenit mai mult o chestiune de dosar decât una de competență. Confruntate anual cu pericolul nerealizării cifrelor de școlarizare, universitățile primesc la sânul lor studenții la grămadă fiindcă dacă amfiteatrele sunt goale, totul moare. Normele didactice, salariile, posturile, funcțiile sar în aer și peste toate se așterne „blânda pace“ eminesciană. A avea studenți cu orice chip! – iată miza universitară. Așa se naște „plaga“ mediocrității de care amintea fostul înalt demnitar. Nici până astăzi nu avem un plan național coerent și o strategie optimă pentru formarea continuă a profesorilor din preuniversitar. Nici nu ne putem întoarce la anacronicul sistem de perfecționare din cinci în cinci ani, fetișizat în epoca totalitară. În context, aș pune o întrebare inocentă, fără conotații malițioase: „Care mai este rolul CCD-urilor județene în formarea continuă? Nu cumva au devenit niște sanctuare muzeale, în care metodiști de toată mâna, și mai capabili, și mai de umplutură, îl ucid pe Cronos în fața calculatoarelor? Corelativ, ar trebui să ne gândim că formarea continuă are și o componentă personalizată: studiul individual. Câți profesori citesc sistematic noutățile editoriale din domeniul lor de activitate? Sau mai nuanțat: Câți profesori cu gradul didactic I mai citesc literatura de specialitate? Și câți predau, inerțial, pe baza informațiilor dobândite cândva? O cercetare socio-profesională serioasă ar oferi cifre revelatoare și mari surprize. Au intrat cu totul în ceață vetustele CDI-uri (centre de documentare și informare), înființate în localități rurale mai răsărite tocmai pentru studiu, având în schemă un profesor documentarist, care gestiona un fond de carte și beneficia de aparatură modernă pentru stocarea și accesarea informațiilor. Astăzi nu mai vorbește nimeni despre ele, iar funcționalitatea lor ne pare iluzorie.

Dacă formarea (inițială/continuă) este îndoielnică, nu mai putem vorbi cu optimism despre calitate. În interviul amintit mai sus, domnul Mircea Miclea vorbea de un proiect al său care s-a stins în fașă (paragraful respectiv a fost scos din proiectul de lege): directorul să nu mai fie numit de inspectorat, pentru a nu fi controlat politic, iar profesorii să fie angajații unității și nu ai sistemului. Cine îi angaja îi și putea da afară în cazul în care nu se achitau de obligațiile legal asumate. Să ne închipuim că proiectul s-ar fi materializat. Câte angajări și câte demiteri nu s-ar fi încheiat în instanță? Câte scandaluri nu s-ar fi iscat în școli pe motive de intervenții oculte, nepotisme, protecții, manevre oneroase?! Avem noi directori de o obiectivitate cristalină, morali și serioși, capabili să angajeze numai profesioniști impecabili dincolo de orice suspiciune? Suntem deja într-un orizont utopic.

Același infatigabil universitar vorbea pe bună dreptate despre distanța și discrepanța dintre profesori și elevii de astăzi, aceștia din urmă fiind socotiți nativi digitali. Elevii doresc un învățământ structurat în sistem multimedia, iar profesorii vor text, termen generic pentru a desemna manualul, expunerea, conferința etc. Pozițiile par ireconciliabile. În realitate, părțile pot ceda câte ceva și se pot întâlni la jumătatea drumului, pentru ca parteneriatul profesor-elev să poată funcționa în beneficiul ambilor actanți. Și profesorii pot îmbrățișa tehnologia digitală (mulți au și făcut-o, cu rezultate vizibile) și elevii pot accepta o largă paletă metodologică de predare. A absolutiza o poziție în dauna alteia înseamnă intoleranță și dogmatism – racile ale unor epoci revolute.

Provizoratul legislativ este vizibil cu ochiul liber. Ministrul educației, doamna Ecaterina Andronescu, ne anunță că se pregătește o nouă lege a educației. Este un semn clar că legile de până acum, elaborate în contexte social-politice diferite, n-au dat satisfacție. Cine garantează că ultima în ordine cronologică va câștiga adeziunea generală? Nu stă în firea noastră să acceptăm ceva fără crâcnire, fără obiecții, fără zgomot. Experiența istorică a ultimelor decenii este cea mai bună dovadă.

Dacă am avea posibilitatea să consultăm Oracolul din Delphi al zeului Apollo și l-am întreba care este viitorul învățământului românesc, este posibil ca vocea să ne spună că, odată și odată, pe axa timpului, într-un orizont îndepărtat, ne vom bucura de armonie deplină în privința educației, fiind îndeplinite toate dezideratele: finanțare, depolitizare, legislație impecabilă, excelență pe toate palierele școlarității și studenției, decesul mediocrității, manageri profi și intransigenți, elevi motivați, curriculum fără fisuri, manuale exemplare, programe flexibile și aerisite, plan-cadru acceptat unanim și, peste toate, un ministru reformist, cu vocația construcției, dialogului și cu însușiri vizionare.

Până atunci, ne place ori nu ne place – suntem în provizorat…
Teodor Pracsiu