Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Educaţia simplă, pentru şcoala de fiecare zi

Educaţia simplă, pentru şcoala de fiecare zi

E semn de curată slăbiciune transformarea în cazuri a unor banalităţi din şcoala de fiecare zi, cum ar fi râca dintre nişte profesori care trimit nişte elevi la tuns şi elevii ăia care tot netunşi vin, îndrumarea altor elevi de către o profesoară să vadă un film şi opinia unor adulţi că ăla nu e film pentru elevi, părerea proastă a unei alte profesoare despre nişte lecţii pe care zice că ea le va sări, constatarea unei mame că ghiozdanul copilului e mereu încărcat şi greu, semnalarea unei eleve că e interzisă ieşirea pe poarta şcolii până nu se termină orele. Sunt importante pentru cei în cauză şi rezolvabile pe loc. În parte, nu pot fi de notorietate. La un loc, ce li se cuvine public este considerarea ca surse de reacţii anormale prin exteriorizare, întindere, legături. Dacă astfel de reacţii s‑ar petrece în alte medii, poate n‑ar fi cine ştie ce, dar e îngrijorător pentru că se petrec în şcoală, deci în legătură cu educaţia, cu învăţătura şi vizează inclusiv o anume ştiinţă a atitudinii, a răspunsului. Toate situaţiile arată o lume a şcolii parcă legată de mâini şi de picioare, uneori rămasă ca în faţa drobului de sare, alteori deficitară la relaţii interumane simple sau la simţul realului.

Au fost trimişi la tuns nişte elevi şi ei tot netunşi au venit la şcoală? Şi pentru asta trebuie citaţi ministru, parlamentar, organizaţii? Dacă regulamentul prevede tunsoare, cei în cauză trebuie să se conformeze. Ţine de educaţia pentru trecerea la viaţa reală, despre care se vorbeşte atât de mult. În viaţă e posibil să ajungă la companii sau instituţii care impun o anumită ţinută, uniformă. Vor spune şi acolo că sunt discriminaţi? Se va schimba şi acolo, pe loc, regulamentul? Contextul creat acum e bun de pregătire pentru viaţă şi în ceea ce priveşte lansarea acuzaţiilor de discriminare, cererea de înlocuire a legalităţii cu voinţa largă, calea pentru a obţine celebritate. În acelaşi timp, dacă într‑adevăr elevii au fost scoşi de la ore ca să se tundă, nu e bine. Niciodată o cantitate de păr nu poate avea prioritate în faţa unei cantităţi de informaţii. Aici e de observat „eternitatea“ şicanării reciproce elevi‑profesori (cu exponentul clasic, directorul liceului) pe tema tunsorii, atât că pe vremea pe care unii o consideră revenită (deşi nu au apucat‑o, ca să ştie ce ar însemna chiar să revină), soluţiile erau rezonabile, chit că profesorii rămâneau cu „măsurile“, iar elevii în cauză, cu părul, ba unii cu barba şi mustaţa, chiar în anii ’70‑’80. Că veni vorba – şi iar ar fi ceva de învăţat – povestea cu „miliţia care te lua dacă aveai barbă şi plete“ a avut suport numai câţiva ani în jurul lui 1970, mai ales ca propagandă (se scria în presă, se arăta pe la televizor că „mai sunt tineri, puţini, care…“), propagandă pe care o declanşase „partidul“, considerând că libertatea pe care tot el o dăduse de vreo doi ani prea li se urcase la cap unora. De atunci datează şi versul „Nu contează cât de lung am părul“, citat în contextul actual, dintr‑un cântec datat după ureche în anii ’90 şi atribuit, tot după ureche, trupei Pasărea Colibri. E dintr‑o compoziţie (muzică şi versuri) de Dorin Liviu Zaharia (1944‑1987), de la care se păstrează azi şi textele cântecelor „Popa Nan“ şi „Vinovaţii fără vină“.

E prea greu ghiozdanul şi cineva „ameninţă“ că‑şi va trimite copilul la şcoală numai cu o coală A4? Şi nu l‑a trimis până acum? Se putea ca în anii invocaţi mai sus elevii să aibă reflexul şi bucuria că păcăleau şcoala mergând numai cu un caiet subţire şi un pix puse în orice altceva (de obicei, o sacoşă tricotată, „traistă“ i se zicea şi era la modă) ca să nu mai care ghiozdanul, iar acum să nu se găsească o soluţie? Cum de se putea atunci ca profesorul să spună „Lăsaţi manualul acasă, că n‑o să staţi în clasă cu nasu‑n el să mă urmăriţi dacă predau ce scrie acolo“? Nu‑i mai puţin adevărat că ghiozdanul nu era rucsacul de azi, greu el însuşi, pe deasupra ocupat cu atâtea tentaţii ale consumerismului, cu ambalajele de rigoare.

Crede cineva că nu e educativ romanul „Baltagul“? Şi nu poate găsi o cale de a‑l ocoli, nu de a‑l sări? Tot în vremea dusă, nu se inflama nimeni când profesorul zicea la vreo lecţie „învăţaţi de pe notiţe, că din manual n‑o să înţelegeţi, că e scrisă prost“ sau chiar cerea lăsarea manualului de‑o parte până la sfârşitul anului, când trebuia predat. Şi tot atunci, într‑o dezbatere cu acuzaţii la adresa manualelor, tot la Sadoveanu se concentrase vehemenţa nemulţumirilor, cerându‑se să se scoată „În pădurea Petrişorului“.

Li s‑a recomandat unor elevi un film, ca să cunoască o viziune complementară celor predate? Şi era de anchetat? Trimiterea la completarea lecţiei cu ceva de prin alte surse nu era cândva considerată nocivă şi este nocivă acum? La vremea aceea, exista o convenţie tacită, circulau cărţi, filme, muzică. Acum, când e liberă, informarea e periculoasă?

E interzisă părăsirea şcolii înainte de sfârşitul orelor? Şi grupurile strânse pe câte o străduţă, în câte un scuar etc. la fumat, cum au ajuns acolo? Obiceiul e de decenii, ca şi plecarea pur şi simplu din şcoală (nu chiul neapărat), dar interzicerea nu a fost găsită ca necesară în niciun regulament. Acum e de dat ca exemplu de constrângere în ditamai conferinţa?

Să fi involuat şcoala atât încât să nu se mai ştie decât un singur mod de folosire a unor lucruri uzuale precum ghiozdan, film, regulament, manual? Chiar atât de adevărată să fie părerea că „s‑a înrăit lumea“, încât să nu existe înţelegere ca să nu care nişte copii greutăţi sau să nu fie făcuţi de râs nişte adolescenţi? Sau e un deficit în educaţia pentru simple relaţii între oameni?

Florin ANTONESCU