Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Educaţie de 500 de lei

Educaţie de 500 de lei

Un copil, o fată de 12 ani, a scrijelit cu o piatră nişte semne pe Coloana Infinitului sculptată de Constantin Brâncuşi. Nu contează că or fi „iniţialele ei şi ale unei prietene“, că în viziunea cuiva opera de artă chiar „a fost vandalizată“, a altuia, „distrusă“, a altcuiva, doar „zgâriată“, ba, de fapt, „mâzgălită“, după interpretarea unui prinzător din zbor al informaţiei. În sine, această măruntă diversitate răspândită rapid arată că „ştirea“ a prins, a avut succes, dovedindu-se ideală pentru tipul de informaţie care se caută, se preia şi se stinge imediat: fapt divers, faptă rea, vinovat, pedeapsă, paradox, emoţie şi gata. Eventual, peste câtva timp, textul, copiat de pe unul dintre site-urile care l-au preluat, va servi drept bază pentru trei-patru întrebări la vreo testare adevărată ori simulată. Dincolo de fapta de acum trecută, sunt de păstrat sensurile ei, care ţin de educaţie şi de lipsa educaţiei, de şcoală şi de insuficienţa şcolii, de bună creştere şi de proastă creştere.

Ne-am învăţat să exclamăm, una-două, „În ce lume trăim?“, când auzim de la cineva despre vreo întâmplare din cale-afară. Chiar dă bine să ne arătăm perplexitatea, pentru că se înscrie în categoria probelor că suntem „ultimii oameni“, „trăim în România“, „românu’…“ etc. În cazul de faţă, uimirea este de formulat invers: ce oameni pot fi atât de nepregătiţi pentru traiul în lume? Lumea e cea din jur, de la scara blocului la scara planetei. Cum trec prin lume oameni de felul acesta, precum fata nimerită în cauză şi cine o însoţea? Cum o duc ei în raport cu lumea, legile şi regulile ei? Probabil le este tare greu, par stingheri social, adaptaţi deficitar, sălbatici. Se vede treaba că, deşi vârsta o arată a fi parcurs nişte clase de şcoală, preadolescenta nu a avut ocazia să meargă la muzee, expoziţii, să asiste la etalări, reprezentări publice. Altfel ar fi cunoscut regula elementară că exponatele nu se ating, ci doar se privesc. Ba s-ar zice că, în general, şi ei, şi cui o însoţea (putând s-o oprească de la gestul nepotrivit) le sunt străine traiul în lumea civilizată şi regulile de bun-simţ potrivit cărora păstrezi o distanţă fizică faţă de ceva ce doar ţi se prezintă, îţi este pus în cale, fără să fie al tău, ci e spre uzul doar exterior al tuturor. Unii spun că sunt niţel jignitoare afişările cu „Nu atingeţi exponatele“, „Nu rupeţi florile“, „Alege cu ochii“. Or fi, dar uite că pentru unii sunt necesare. De altfel, în situaţia de faţă, mama şi-a şi exprimat un soi de opoziţie şi contestaţie, pe motiv că nu a văzut scris nicăieri că nu e voie să fie zgâriat monumentul. Cineva scandalizat la citirea unei asemenea contestări a făcut observaţia că în permanenţă, faţă de orice şi de oricine din jurul nostru, „sunt vreo cincizeci de lucruri pe care nu ai voie să le faci: nu ţipa, nu călca omul pe picior, nu intra pe fereastră… Să punem afiş pentru fiecare?“. Justificarea cu „Nu scrie nicăieri că nu-i voie“ arată proasta educaţie rezultată din însuşirea şi repetarea fără cap (dar din convingerea că e probă de fermitate, de drepturi afirmate etc.) a vorbei cum că „Tot ce nu e interzis este permis“. Gestul şi apoi contrareacţia la sancţionarea gestului arată şi o tristă şi temeinică însuşire a unor anumite lecţii rele de viaţă din cotidian. Din cine ştie ce „altfel de şcoală altfel“ (din excursii, din vizite) o fi fost învăţat şi obiceiul de a-ţi marca trecerea printr-un loc, prin preajma unui reper cultural, istoric, geografic, lăsând acolo un semn personal; ori aruncând un ban (prilej bun şi pentru făcut curat în buzunar), ori scriind o dată, un nume, ori lipind o etichetă de pe ambalajul a ceva cumpărat în drum. Şi însemnarea trecerii în felul acesta reprezintă tot un semn de stinghereală în lume, de lipsă a băgării în seamă de către ceilalţi, un semn de frică, de neadaptare şi de nesiguranţă, venite din educaţie precară şi convertite în creştere defectuoasă.

Cine a zgâriat Coloana Infinitului şi cine a receptat ulterior cu mirare şi ţâfnă că nu este permis aşa ceva nu au făcut până la urmă decât să urmeze lecţia bine predată la şcoala străzii, ilustrată cu metri pătraţi interminabili de ziduri, garduri, panouri, mijloace de transport public şi – mereu! – monumente mâzgălite cu graffiti. Astfel de exteriorizări au primit susţinere (din snobism şi de frica
excluderii) şi încadrare în zona artei. „Evoluţiile“ se văd, de exem­plu, pe statuile emblematice din faţa Universităţii bucureştene şi în enormităţile spuse cum că „nu se mai curăţă şi de-aia am dat peste cu vopsea lavabilă“. Se adaugă „lecţia sănătoasă, de viaţă“, tot din categoria „lipsei de prejudecăţi“ în faţa regulilor, predată de cei cărora cică nu le poate sta în drum un biet grilaj care separă pe mijlocul bulevardului sensurile de mers ori un gărduleţ de-a lungul căruia e de mers până la poarta de acces într-un parc.

Dar cea mai tristă lipsă de adaptare la lume a tinerei şi a cui era ca adult în preajma ei, cea mai dureroasă marcă a ignoranţei lor este că nu au aflat pe la şcoală sau prin vreun cadru informal cine este Constantin Brâncuşi. Întrebarea firească este ce şcoală or fi făcut, de nu ştiu ce atitudine să aibă în faţa unei creaţii a lui Brâncuşi. Iar la urmă de tot, pe măsură s-a dovedit a fi intervenţia justiţiară a autorităţilor: o amendă de 500 de lei – educaţie de 500 de lei.

Florin ANTONESCU