Educaţie şi constrângere

Aflaţi în vacanţa de vară, în petrecerea unui timp, numit în statisticile europene în afara casei, putem avea ocazia de a observa care sunt comportamentele părinţilor şi ale copiilor în medii diferite decât cele în care îşi petrec în mod obişnuit viaţa. Unii dintre părinţi sunt excesiv de grijuli şi urmăresc fiecare mişcare a copilului, manifestă o stare de vigilenţă accentuată. Deşi conduitele oamenilor aflaţi în vacanţă sunt dintre cele mai diverse, totuşi putem desprinde câteva tipuri semnificative.

O primă categorie este aceea a părinţilor constrângători, orice ar face copilul lor. Dacă nu se joacă: de ce nu se joacă? Dacă ar vrea să se joace: de ce, cum, cu cine să se joace? Îi caută parteneri, iniţiază activităţi, le explică regulile, indicând cum să se joace etc. Apoi, chiar dacă respectivul copil se joacă frumos, cum se spune, totul pare în regulă, părintele îl atenţionează, îi întrerupe, îi dă permanent sfaturi, iar, când apreciază că este de ajuns, îl întrerupe brusc şi îl conduce spre casă. Copilul afişează o mină plângăcioasă sau revendicativă, transmite impresia că nu este în reglă ceva, aşa cum face şi părintele lui, de altfel.

O altă categorie este aceea a părintelui moderat, care caută permanent să negocieze opţiunile, lăsând un interval de alegere şi pentru copil. De obicei, formulează două, trei variante între care copilul are de ales. Ordonează în timp desfăşurarea lucrurilor astfel încât să fie convenabilă tuturor. Preluând modelul prin imitaţie şi copilul este deschis către o mediere a opţiunilor; poate, în general, fi considerat mulţumit.

În sfârşit, o ultimă situaţie la care vreau să mă refer este aceea a părinţilor care par indiferenţi. Copiii lor se descurcă singuri, au iniţiative pe care le aduc la cunoştinţă şi adulţilor, lasă impresia că fac ce vor în mare parte a timpului. Cu părinţii se intersectează la masă sau în situaţii speciale, altfel fiecare îşi vede de activităţile sale. Când se reunesc, îşi povestesc despre experienţele pe care le-au avut, ce i-a impresionat, ce le-a plăcut, ce le-a atras atenţia.

La nivelul simţului comun, a devenit o idee larg acceptată aceea după care, deşi s-ar impune monitorizarea în dezvoltarea lor, totuşi copiii aflaţi în plin proces de educaţie nu ar trebui constrânşi să facă, împotriva voinţei lor, activităţi pe care nu vor să le facă. Nici vorbă să fie certaţi, bătuţi, pedepsiţi. Aceasta în planul comportamentelor direct observabile.

Dar nici în plan simbolic cultural transmiterea unor repere morale nu este lipsită de dificultăţi. De pildă, criticând o astfel de situaţie, Tolstoi observa: „Educaţia este tendinţa spre despotism moral ridicată la rang de principiu“. „Educaţia este tendinţa unui om de a-l face pe altul aşa cum este el însuşi.“ Atunci, comenta profesorul Ion Ianoşi, am putea crede că: „Educaţia nu este cu putinţă, întrucât nu e cu putinţă formarea omului prin constrângere, într-un mediu de violenţă, prin violentarea unor fiinţe naturale“. (Ion Ianoşi, TOLSTOI, Romanul unei drame, Editura Fundaţiei Culturale, Ideea Europeană, 2005, p. 89).

Atât părinţii, cât şi dascălii se confruntă zi de zi cu o întrebare pedagogică de neevitat: cum să dau copilului o educaţie adecvată lumii în care trăim fără să intervin brutal, fără să îl constrâng? Regulile de comportament civilizat, normele care ne ordonează viaţa socială trebuie să fie respectate; dar cum să-i transmitem celui pe care îl educăm necesitatea de a ţine cont de acestea?

Spontaneitatea comportamentală, lipsa de maturitate în gândire, insuficienta dezvoltare a copilului sunt, pe de-o parte, aspecte care ţin de specificul vârstei, dar care, pe de altă parte, pot determina serioase dificultăţi în procesul educativ.

Profesorul Ion Ianoşi menţiona că Tolstoi făcuse o observaţie la care putem reflecta cu interes şi astăzi: „criteriul pedagogiei este unul singur – libertatea“ (p. 88). Ceea ce este cu adevărat benefic este un „proces formativ liber“. Cum poate fi acest lucru realizat? „Prin interacţiunea celui care formează cu cel care este format, interacţiunea în care instrucţia să nu pătrundă în sfera morală a constrângerilor, credinţelor şi caracterului.“ (p. 88).

Ne-am putea gândi la o formă de educaţie care este susţinută prin contextul formativ favorabil, o modalitate non-directivă de control psiho-moral. Numai că o astfel de modalitate subtilă necesită un tact deosebit şi chiar o permanentă atenţie cu rol educativ din partea adulţilor. Dacă acestă disponibilitate educativă specială se realizează atunci când timpul o permite, fiind, de pildă, un timp de calitate petrecut în vacanţă, nu aşa stau mereu lucrurile, mai ales când dintr-un motiv sau altul stresul se instalează, multitudinea de obligaţii zilnice diminuează capacitatea de a urmări desfăşurarea stărilor de fapt, de a difeneţia detaliile.

La nivelul mentalului colectiv, vacanţa este asociată libertăţii, iar perioada cursurilor şcolare cu program impus, orar prestabilit, absenţe, sarcini de lucru cu timp alocat este receptată drept un context social constrângător. Confruntarea copiilor cu limitele impuse de respectarea regulilor de convieţuire socială este cu atât mai greu de asimilat, cu cât se operaţionalizează implicit astfel de distincţii: vacanţă – libertate, şcoală – constrângeri. Din punct de vedere educaţional, libertatea este respectată, aşa cum sugera şi Tolstoi, ca un principiu pedagogic asumat permanent. Pe baza respectului acordat autonomiei fiecărei persoane, se deduce faptul că educaţia ar trebui să formeze şi să dezvolte abilităţi de gândire critică, decizie raţională, autocontrol. Înţelegerea necesităţii de a respecta regulile pentru bunul mers al vieţii în societate devine deosebit de importantă. Libertatea reprezintă o valoare unanim acceptată, dar, pentru a fi respectată, educaţia se confruntă mai abrupt sau mai nuanţat cu ideea constrângerilor.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti