Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Educație și destin în epoca globalizării

Educație și destin în epoca globalizării

Dintr-un raport statistic al Comisiei Europene (prezentat în sinteză într-un număr recent al Tribunei Învățământului) aflăm că 7.000 de cadre didactice au părăsit sistemul de educație românesc în ultimii 20 de ani. Este o cifră impresionantă, ca să nu spun dramatică, și ea confirmă mutațiile spectaculoase de ordin existențial survenite ca urmare a integrării noastre europene, a deschiderii către lumea civilizată. Detaliul revelator este acela că toate aceste persoane cu opțiune occidentală au depus eforturi semnificative pentru a-și continua cariera didactică în noul context socio-geografic. Pornind de la aceste premise obiective, cred că a venit vremea ca instituțiile specializate ale statului român să răspundă la două întrebări esențiale de ordin general: 1. Câți români mai trăiesc astăzi în România? 2. Câți români trăiesc (și muncesc) peste hotare? Răspunsurile sunt importante din mai multe motive de ordin socio-politic, demografic, educațional. Vom ști care este viitorul națiunii noastre, care este ecuația demografică în anii ce vin, care este numărul exact al cetățenilor cu drept de vot de aici și din străinătate și, în consecință, se vor putea prognoza în cunoștință de cauză dezvoltarea economică, alocarea resurselor, bugetele anuale de stat, dinamica populației active, a diverselor categorii socio-profesionale. Estimările actuale, fie și aproximative, vorbesc de peste 4,5 milioane de români aflați în afara granițelor. Nimeni nu știe cifra exactă. Oare chinezii, care au trecut de mult de un miliard de locuitori, cum sunt numărați?

Într-un interval de 29 de ani, de la Revoluție și până astăzi, au plecat din țară, cum se știe, nu doar cadre didactice, medici și asistente, ci și cercetători, informaticieni, matematicieni, olimpici de diverse specializări, muncitori calificați de toate felurile, lucrători necalificați, culegători de fructe și legume, aventurieri, fete și femei „disponibile“, cerșetori, infractori de calibre diverse ș.a.

O întrebare de bun-simț ar fi de ce au plecat toți acești oameni? Nu există un răspuns unic, ci mai multe răspunsuri posibile: pentru un trai mai bun; pentru a asigura un viitor prosper copiilor; ghidându-se după exemplul altora, care au reușit în Occident; pentru că nu aveau aici opțiuni clare de muncă și nicio variantă optimă; din spirit de aventură; din mimetism, purtați de val ori la „plesneală“; fiindcă erau certați cu legea și sperau să li se piardă urma ș.a.

Dacă am admite că o școală de dimensiuni medii are nevoie de 50 de cadre didactice, închipuiți-vă câte școli ar fi putut „acoperi“ cele 7.000 de cadre didactice plecate spre alte orizonturi. Să nu privim însă problema îngust. Indiferent de motivațiile plecării, acești români se mișcă și muncesc într-un spațiu civilizat, se bucură de considerație și sunt plătiți mai mult decât decent. Ei ilustrează cum nu se poate mai bine tendințele și spiritul veacului și au valorificat bine șansele și oportunitățile destinului. În epoca totalitară – elogiată de unii, hulită de alții –, ocaziile de a lucra peste hotare erau rarisime și cuprindeau exclusiv țări din Africa ori spațiul ex-sovietic. Românii din diaspora trimit anual rudelor de acasă sume considerabile de bani; corelativ, se întorc periodic „la rădăcini“ și mulți și-au construit în zonele natale case somptuoase. Există permanent schimburi de bani și de bunuri între românii de aici și cei de peste hotare. Aș spune că s-a modificat spectaculos mentalitatea românului-european: el este emancipat, deține informații numeroase despre lumea occidentală, se integrează relativ ușor, are competențe lingvistice de comunicare într-o limbă modernă, își schimbă des mașina personală, este mai dinamic și flexibil în ceea ce privește locul de muncă, pe care îl poate părăsi repede pentru unul mai avantajos. Conaționalii noștri umblați prin Occident au demonstrat că nu se dau înapoi de la nicio muncă, oricât de joasă, spre a răzbate. Această disponibilitate psihică, filosofia lor pragmatică de viață îi fac să fie căutați și apreciați. O atestă datele oficiale din Italia, Spania, Germania, Anglia ș.a., acolo unde s-au stabilit mii de români în căutarea unui orizont al fericirii.

Lăsăm deoparte – nefiind ținta rândurilor de față – indivizii ori grupurile organizate cu scop infracțional. Sunt acei conaționali de la marginea societății, aventurierii și boemii agresivi, care au cristalizat „mitologia“ românului rău, instinctiv, rudimentar, violent. Ei sunt o pată jenantă în contrast cu miile de români onești, harnici, care trăiesc în respectul normelor și legilor.

În domeniul educației, realitățile palpabile sunt complexe și contradictorii. Oricum am justifica mobilitatea persoanelor active în secolul al XXI-lea – migrația populațiilor fiind un dat obiectiv, determinat de un set de factori socio-economici –, România a pierdut (și nu a câștigat) 7.000 de cadre didactice, rezidente în Apus. Cu ele sistemul nostru de educație ar fi fost poate mai puternic și performant. O realitate conexă este însă îngrijorătoare: miile de elevi români rămași în țară, în grija bunicilor sau altor rubedenii fără autoritate și fără o minimă pregătire psiho-pedagogică, al căror destin devine nesigur. Acești copii, fără un părinte sau fără amândoi, au un randament mai scăzut la învățătură, sunt triști, interiorizați (îndeosebi școlarii mici), devin vulnerabili și adesea suportă jigniri și umilințe din partea colegilor colerici, agresivi, insolenți și cinici. Există și un aspect corelativ demn de atenție. Aflăm din presa scrisă că în ultima perioadă s-au întors din străinătate pentru a-și continua școlaritatea în județul Vaslui aproape 200 de minori. Nu știm numărul lor la nivel național. E o cifră încurajatoare, dar câți se află în străinătate? Numai comparând cele două cifre am putea avea motive reale de optimism. Care mai este identitatea culturală a unor elevi cu studii gimnaziale ori liceale făcute în două sau trei țări? Mai stăpânesc aceștia limba română? În unele cazuri, limba țării în care au avut domiciliul mai mulți ani a devenit limba de comunicare curentă, iar limba română un idiom secundar. Este bine? Este rău? Depinde de perspectiva din care privim lucrurile și de termenii de referință. Uneori este greu de stabilit cine pierde și cine câștigă. Se poate întâmpla să câștigi pe termen scurt, dar să pierzi pe termen lung. Pentru ce optăm? Iată tot atâtea dileme ale părinților acestor copii, ale educatorilor și, în cele din urmă, ale societății în ansamblu.

Poporul român, ca toată lumea, se află sub vremi și trebuie să suporte „seismele“ vieții contemporane. Nu este deloc ușor. Tabloul planetar creează neliniști legitime: conflicte militare, mocnite ori efective, provocări, amenințări teroriste, ciocniri între civilizații și religii, poluare, încălzirea globală, migrația populațiilor, limitele resurselor de hrană și de apă potabilă, dispariția speciilor de animale, deșertificarea unor teritorii, marile discrepanțe economice între țări ș.a.

În iureșul globalizării trebuie să ne câștigăm locul în istorie, păstrând tot ceea ce este al nostru și ne definește identitar.

Teodor PRACSIU