Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Educaţie şi manipulare

Educaţie şi manipulare


Educaţia este, de bună seamă, un mod prin care elevii sunt abilitaţi în dobândirea şi exersarea gândirii critice, a unor strategii de evaluare a informaţiei, astfel încât să nu cadă pradă eventualelor manipulări, prin care să le fie induse comportamente, pe care ulterior să le regrete. De pildă, în registrul vieţii publice, în calitate de cetăţeni care îşi vor da votul într-o manieră avizată, în ipostaza de profesionişti ai unei organizaţii care trebuie să ia hotărâri astfel încât firma să nu dea faliment într-o economie de piaţă concurenţială, dar, în acelaşi timp, şi la nivelul vieţii lor private, în care deciziile e bine să fie corect întemeiate, iar nu conjuncturale.

Orice reflecţie asupra manipulării poate să înceapă cu o analiză atentă asupra modului cum sunt folosite cuvintele. Care este intenţia sub care este construită comunicarea? În spatele mesajului transmis, se află o realitate autentică sau, mai degrabă, se profilează o predea de fum, care are rolul de a camufla reperele obiective şi a deturna atenţia receptorului spre aspecte secundare?

Evident, nu este dezirabil să folosim cuvintele la întâmplare, dar o pedanterie deosebită privind utilizarea lor poate duce la extrema cealaltă. De pildă, problematica ocazionată de respectarea regulilor impuse de corectitudinea politică (Political Correctness). Oare este jignitor să îi considerăm pe bunici bătrâni, sau pentru a nu crea o ofensă legată de trecerea inevitabilă a anilor este mai politicos să ne adresăm folosind expresia persoane vârstnice?

În acest sens, Pascal Bruckner afirma: „O să reiau o frază a lui Camus, repetată până la saturaţie: Să denumeşti greşit lucrurile înseamnă a contribui la nefericirea lumii. Lupta este în primul rând filosofică: oricine pune mâna pe cuvinte pune mâna pe creiere şi instalează minciuna în miezul limbii“ (Bruckner Pascal, 2018, Un rasism imaginar, Ed. TREI, Bucureşti, p. 13).

Am putea accepta că, în timp ce educaţia are valenţe pozitive, manipularea se plasează în registrul adversităţii. Aşa se face că dacă educaţia are prin chiar esenţa ei o raportare adecvată la valori, o relaţionare interumană corectă în raport cu acestea, manipularea reprezintă intenţia pusă în practică de a influenţa comportamentul unei persoane, fără ca ea să îşi dea seama de faptul că este cumva victima unor tactici ascunse. Or, aşa o practică determină consecinţe. Încărcătura afectivă pe care o declanşează este una negativă. În situaţia în care se identifică o intenţie de manipulare, cel afectat tinde să se apere, scuturile se ridică, suspiciunea se instalează, distanţa socială creşte. Tonul afectiv al înţelegerii conceptului este unul neplăcut.

Intuind aceste aspecte, este de presupus că dascălii vor evita pe cât posibil să utilizeze strategii de manipulare cu rolul de strategie didactică. Oare aşa stau lucrurile şi în realitate?

O serie de exemple vin să acrediteze ideea că anumite situaţii pot să devină funcţionale dacă sunt ajutate prin tehnici de manipulare.

Una dintre acestea este aşa numita Uşă-în-nas, care porneşte de la formularea unei cereri mult prea greu de realizat ca să fie acceptată, pentru ca, prin comparaţie cu aceasta, cererea propriu-zisă să fie apreciată drept rezonabilă şi, ca atare, admisă.

Exemplul cunoscut din practicile şcolare este cel referitor la a da elevilor o temă pentru acasă foarte amplă, cu multe exerciţii, pentru ca, mai apoi, profesorul să revină şi să reducă semnificativ numărul de aplicaţii. În raport cu a doua situaţie, elevii sunt mai binevoitori şi îşi vor face tema, bucuroşi chiar că au scăpat de dificultatea primei propuneri.

Miza este aceea de a obţine o atitudine favorabilă în raport cu efectuarea temei pentru acasă şi de a păstra o relaţie cordială elevi-profesor. Dascălul pare îngăduitor, elevii sunt mulţumiţi că au obţinut un favor. Raportul mult-puţin poate fi recunoscut şi în alte contexte.

Prin analogie, în raportul alegători-aleşi. Candidaţii în alegerile electorale propun diferite soluţii la problemele comunităţii, prin măsuri de politici publice. Apoi, după ce poziţiile de putere sunt preluate, realitatea socială se poate prezenta într-o altă perspectivă. Din diferite motive, constrângeri obiective de calibre diverse, apar obstacole, iar promisiunile electorale nu se mai pot respecta. În acest caz însă, elevii de altă dată, electoratul din prezent nu mai pare mulţumit, ba, dimpotrivă, este dezamăgit. Diferenţa este aceea că atunci când ţi se cere să rezolvi multe probleme şi apoi rămâi în sarcină cu mai puţine, situaţia pare convenabilă, dar când la rândul tău aştepţi să ţi se rezolve problemele de către cei în măsură să o facă şi constaţi că, în fapt, se pot soluţiona mai puţine, atunci apare o descumpănire îndreptăţită, chiar o stare de revoltă. Deci, electoratul nu se comportă asemenea profesorului care dă o temă amplă, apoi revine asupra ei pentru a o face acceptabilă. El ar vrea, pe bună dreptate, ca toate problemele aflate în sarcina decidenţilor politici să fie rezolvate. Numai că încă din vremea când elevi fiind şi decidenţii au învăţat lecţia după care este rezonabil să ţi se ceară mult, dar mai apoi cel care cere să se mulţumească şi cu mai puţin.

Putem concluziona că educaţia şi manipularea deschid asupra vieţii registre de semnificare foarte diferite, iar atunci când se intersectează, educaţia nu are de câştigat.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti