Socialize

Facebook
Home » Noutati » Educație și treabă românească

Educație și treabă românească

Educatie si treaba romaneascaA intrat între ticurile dovedind lecturi puține și comunicare limitată: „Treabă românească”. A ajuns precum repetarea altădată a lui „deci”, iar acum a lui „gen” și a altor vorbe fără noimă, precum „ce și cum” sau „cu subiect și predicat”. Una-două, când ceva se strică, merge prost, arată urât ori supără, îi aplicăm categorisirea „treabă românească”. De la o așa caracterizare, am construit și o pseudofilozofie, în sensul că tot ce se strică, merge prost etc. nu poate fi făcut, provocat, arătat decât de un român; ba, de multe ori, cică nici nu se poate petrece și nu poate exista decât în România. Pe o asemenea bază, educarea – halal educare! – în ideea de a desconsidera tot ce se întâmplă pe la noi sau e făcut de careva de pe la noi vine de la sine.

Contrareacția este de dorit să apară dinspre educația adevărată; în special dinspre Educație, ca sistem de instituții. Fără jenă prost înțeleasă și fără a arăta grijă pentru corectitudine politică unde aceasta nu-și are rostul, la școală ar trebui să se învețe că nu înseamnă nici înapoiere și nici abatere de la reformă să te formezi în ideea că nu este bine, nu e frumos și nu se face să pui fapte și vorbe rele pe seama alor tăi, automat și generalizator. Cumva, școala este speranța primă în acest sens, dacă nu cumva este speranța ultimă rămasă, în condițiile a ceea ce arată „învățătorii supremi” (și la-ndemână) astăzi, care sunt televizorul, tabloidele, rețelele grăbit și rău numite de socializare și pălăvrăgeala „de la muncă” și „de pe telefon”.

La școală, precum și în tot felul de contexte educative informale, învățăm să nu asociem niciodată vreo faptă reprobabilă cu etnia autorului ei, pentru că nu din cauză că aparține acelei etnii omul în cauză a făcut ce a făcut. Se dezvoltă proiecte, se investesc fonduri ca să ni se facă educație în acest spirit, chit că „educația” respectivă, uneori, nu vizează decât să ne facă să nu mai zicem ce s-a convenit că nu trebuie zis. În același timp, tot felul de găinării, accidente, întâmplări demne de povești începând cu Prostia omenească devin de notorietate, „extrem de grave” sau de tot hazul numai subliniindu-se că autorul este român. Iar dacă naționalitatea autorului nu este spusă de la început, din momentul transmiterii „știrii”, sunt declanșate ulterior tot felul de speculații, care să arate fie vreo filiație românească, fie vreo tangență cu teritoriul României. De multe ori, tâmpenii, accidente etc., cu autor strict individualizat, suntem tentați să le generalizăm, în sensul că uite de ce sunt în stare românii.

De-a lungul timpului, tot un fel de educație păguboasă a fost cea care ne-a cultivat sentimentul apartenenței, ca români, la o categorie de gafeuri și de nătărăi sau printre șmecheri ori printre aceia gata să se bage pe negândite acolo unde niciun individ cu scaun la cap nu s-ar încumeta să intre. În acest mod, s-au perpetuat bancuri pe schema „un american, un rus și un român”, în care românul este, fatalmente, cel neajutorat, lipsit de mijloace, rămânându-i să le-o ia înainte celorlalți printr-o înșelăciune, ridicată la rang de inteligență. Câțiva scriitori au valorificat asta în texte ce s-au vrut moralizatoare, iar școala, pe o linie de la care nu vrea să se abată cam de la mijlocul secolului al XIX-lea, ține să considere așa ceva drept element al specificului național. În zilele noastre, când lipsa de pricepere în transfigurare este disimulată în „prezentarea realității așa cum e”, ne-am însușit și repetăm fără rost morala unui banc stupid și jignitor, cu „frumoasă țară, păcat că e locuită”. La școală, din generație în generație, învățăm că victoriile noastre din istorie sunt, fără excepție, mari surprize, obținute de pe poziția de inferiori sub toate aspectele: dotare, efective, alianțe, considerare de către alții. Pe aceeași linie, realizări științifice, creații artistice și alte contribuții românești ne sunt arătate în manuale și în lecții ca uimitoare, obținute în condiții grele, fără sprijin și fără recunoaștere ca atare, ba în țară, ba în domeniul mondial de aplicare. Aproape invariabil, oricărui performer de-al nostru în artă, literatură, inventică, sport îi este asociată cel puțin una dintre compătimirile de felul „ehei, să se fi născut în altă țară…”, „a avut ghinionul să fie român”, „să fi scris el în altă limbă” – dacă e producător de texte.

Concomitent, a apărut un fel de bonton de circumstanță, conform căruia dă bine să-l contrezi pe câte un autor care susține că România și românii sunt „altfel”. Școala este cea de la care așteptăm, în primul rând, să ne spună cum sunt românii nu „altfel”, ci astfel, de felul lor. De la nivelul ei de autoritate, de informație și de propagator al informației, școala ar trebui să pornească o treabă consecventă de autodefinire a cetățenilor țării noastre ca români, începând de la cei mai tineri. Ar fi normal ca școala să sară prima și să ne arate, ori de câte ori se ivește ocazia, că o anume prostie, cine știe ce reacție deplasată, cutare greșeală în vreun demers ori te miri ce absurditate în luarea unei decizii s-ar fi putut întâmpla și chiar se întâmplă oriunde în lume, nu doar în România, iar cei care le comit sunt de alte nații decât cea română. Contextele pentru exprimarea școlii în acest sens ar putea să le ofere destule dintre banalele ore de curs, precum și cam uitatele și abandonatele activități de dirigenție, de consiliere, ca și cele extracurriculare. Învățăm cetățenie europeană și ne conștientizăm drepturi, dar punctul de pornire bine ar fi să-l reprezinte calitatea de cetățeni români, cu dreptul lor la identitate națională.

 

Florin ANTONESCU