Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Educaţie şi valori pe dos

Educaţie şi valori pe dos

În toiul unei expuneri despre subiecte arzătoare în Educaţie, cineva intervine şi enumeră dintr-o suflare trei nume de cadre didactice încărcate de povara unor fapte mizerabile. Sensul interpelării vizează o tipologie de consecinţe ale acelor fapte. Numele făptaşilor este normal să nu conteze deloc. Însă ce uimeşte este tocmai calitatea de notorietate până la clasicizare a respectivilor făptaşi, din moment ce sunt citaţi aidoma cum ai zice „Eminescu, Caragiale, Slavici”. Numele unuia care a comis un viol, al cuiva anchetat ca manevrant de ilegalităţi pe la examene, al altcuiva care beşteleşte nişte oameni pentru că nu dau mită corespunzătoare au ajuns să fie suficiente în sine pentru recunoaşterea publică. Se consideră că e destul să fie rostite (numai numele – atât –, fără prenume, chiar ca la marii notorii), ca lumea să recunoască în mod reflex un subiect legat de şcoală, de partea ei negativă, pe care omul grăbit, îngândurat cu ale lui, nesigur pe ziua de mâine şi manevrabil o ridică la nivel de generalitate, o decretează inconştient drept emblemă.

Este nedrept şi jignitor pentru foarte marea masă a salariaţilor Educaţiei ca dintre ei, toată ziua, în prime-time-ul televiziunilor, în ziarele frunzărite prin metrou şi la-ndemâna exemplelor din taclalele de la masa de seară numele revenit automat să fie al cuiva negativ pentru domeniul în care este angajat. Vorba grosolană, difuzată şi reluată zile şi seri de-a rândul, se dovedeşte parolă pentru înfigere în recunoaşterea lumii din jur. În acelaşi timp, o mulţime de pro­fesori, învăţătoare, educatoare poar­tă cu sine o definitivă condam­nare la anonimat.

Periodic, din şcoala românească ies în evidenţă elevi laureaţi olimpici şi profesori care i-au format pentru obţinerea performanţelor. Acestor elevi şi profesori le este hărăzită puţină şi trecătoare ieşire în percepţia publică. Sunt arătaţi şi numiţi şi le sunt reproduse vreo două-trei cuvinte, în general sub forma unor decupaje. Altfel zis, li se face o prezentare convenţională, pe deasupra complexată de tutela „lecţiei” potrivit căreia nu trebuie să lauzi şi, de altfel, Educaţia se ştie că este un domeniu care merge prost, aşa că lucrurile de bine trebuie spuse mai pe fugă şi, cel mai bine, într-o notă ironică paradoxal-insidioasă.

În mod cert, din performanţe în Educaţie nu se fac dezbateri, nu se întărâtă polemici. Cu atât mai puţin sunt aduşi în atenţia publică oameni banali ai şcolii şi rezultate din munca lor curentă. Nu este recognoscibil la simpla pronunţare în public numele unei învăţătoare cine ştie de unde. Sigur, categoria profesională a cadrelor didactice este populată cu zeci de mii de oameni şi, fatalmente, este dominată de anonimat. Însă – iată – când cineva din mediul didactic iese în evidenţă (acea evidenţă de pălăvrăgeală şi de privirea aruncată peste un rând scris), se întâmplă ca urmare a ceva negativ, scandalos până la abjecţie. Sunt şanse probabil nule să fim bătuţi la cap cu numele vreunui profesor de provincie ori al unuia de la vreun colegiu cu faimă în Capitală care poate să turuie liste întregi de oameni mari şi respectabili pe care i-a educat şi i-a învăţat carte. Ni se repetă însă aceleaşi şi aceleaşi vorbe insultătoare, suntem ţinuţi la curent cu descoperiri din viaţa de familie şi de business a persoanei căreia insultele i-au adus celebritate, suntem forţaţi să consimţim la glorificarea câte unuia care nu a făcut altceva decât să semnaleze insultele.

La anonimat în cunoaşterea de toate zilele sunt condamnaţi şi oameni, cu faptele lor profesionale, din zona cea mai de sus a şcolii, a cercetării. Lucrează la mari proiecte, tot mai ferm transformate în investiţii, cum sunt laserul de la Măgurele, sistemul Dunăre – Delta Dunării – Marea Neagră. Formează viitori cercetători, creatori, performeri. Automatismele lor îi duc spre universităţi, biblioteci, laboratoare. Găsesc o banalitate în a schimba toată ziua saluturi, amabilităţi, banalităţi, ca idei fundamentale, cu oameni tobă de carte sau care vor mai mult şi mai mult să răscolească prin cărţi. Au locurile de muncă şi au făcut potecă pe urmele aceloraşi paşi aici, în ţară, punându-şi în valoare ştiinţa de carte şi competenţele care le-au adus reputaţie, respect în lumea academică. Nu sunt purtători ai unor „poveşti de succes”, în sensul că „au reuşit” cine ştie pe unde în lume, apucându-se întâmplător de cu totul altceva decât ceea ce învăţaseră la şcoală să facă şi pentru care deţin diplome. În niciun caz nu-şi datorează notorietatea prezenţei în Cartea recordurilor, nici talentului cu care provoacă lacrimi unor privitori la vreo televiziune, nici aprecierii că tocmai ei, nişte români, sunt buni în colective din mari universităţi şi institute, de parcă românii ar fi nişte exotici. Numele niciunuia dintre ei nu a ajuns vreodată să fie repetat zile în şir la televizor. Chiar dacă admitem că alegerea subiectelor şi persoanelor depinde după facultăţile celor care fac alegerea, este o chestiune nu atât de manipulare, cât de educaţie pe cine aducem în atenţia publică. Tot de educaţie, adică de mers la şcoală, depinde şi modul în care ne raportăm la fapte reprobabile şi cât de necesar este să ne umplem capul cu nume şi detalii de la periferia purtărilor şi a normelor scrise în legi.

 

Florin ANTONESCU