Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Elemente de criză în preuniversitar

Elemente de criză în preuniversitar

Voi rămâne şi azi în spaţiul însemnărilor de la această rubrică la aceeaşi temă: criza şcolii preuniversitare sau, altfel formulat, ce nu merge în şcoala obligatorie de la noi. De astă dată din perspectiva unor statistici şi opinii exprimate de către părinţi.

Am în faţă o sinteză a ceea ce pare a se constitui într-o listă de vulnerabilităţi/sincope ale sistemului, generatoare de derapaje instituţionale şi educative. Sinteza este o listă de observaţii/ aspecte contorizate după îndelungi acumulări de date privind activitatea cotidiană a şcolii, date asociate şi unor moment-cheie al acesteia, precum: constituirea colectivelor şcolare, stabilirea unor modalităţi de comunicare cu părinţii, transparentizarea titlurilor de auxiliare achiziţionate de şcoală, tratarea copiilor cu probleme etc.

În detaliu, răspunsurile date atrag atenţia asupra unei multitudini de aspecte care privesc managementul şcolii preuniversitare, de la constituirea, cum spuneam, a colectivelor de elevi şi până la maniera de întocmire a orarului şcolii.

O primă problemă, cronologic vorbind, o constituie modul în care se realizează repartizarea pe clase. Fenomenul a devenit „fenomen“ pe măsură ce a avut loc o diversificare a caracteristicilor claselor chiar în învăţământul obligatoriu. Au apărut, astfel, clase cu anume profil în predarea limbilor străine, căci, profitându-se de libertăţile (atâtea câte sunt!) oferite de programe, s-au născut clase cu predarea intensivă a unei limbi moderne. Pentru a accesa într-o asemenea clasă, sunt şcoli care organizează teste mai mult sau mai puţin formale. Fenomenul e cumva la limita legii, dar nimeni nu mai are timp pentru a face analize, în sensul de a vedea eficienţa acestor clase. Pe de altă parte, fenomenul alcăturii claselor a devenit (cum am mai scris!) o chestiune puternic marcată de „imaginea“ şcolii, de locul pe care-l ocupă şcoala într-un top al „eficienţei“, deşi e vorba de învăţământ obligatoriu şi de existenţa unor aşa-zise circumscripţii şcolare. Am scris eficienţă în ghilimele, pentru că atunci când se discută despre criteriile de eficienţă, cele mai multe ţin de rezultatele obţinute de şcoala în cauză la examenele şi evaluările naţionale. Ceea ce este în bună măsură firesc, chiar dacă în numele unor  „utopia“ educaţionale ne-am putea gândi şi la ceea ce ar însemna în educaţie mai mult decât simpla şi imediata „eficienţă“, aducând în discuţie etosul cultural al unei naţiuni sau ceea ce e profund şi fundamental în acest demers. Dar cine mare are timp, în contextul unei educaţii cu ţinte foarte precise (şi obligatorii!), să gândească procesul instructiv-educativ într-o dimensiune culturală, eventual „universalistă“?!…

Sunt şi alte aspecte care condiţionează alcătuirea colectivelor şcolare, unele profund subiective, menite parcă să accentueze ideea că pentru a accesa un învăţământ de calitate în şcoala obligatorie, tu, ca părinte, trebuie să te zbaţi uneori foarte serios. Iar consecinţele sunt ştiute: clase supraaglomerate care generează firesc o scădere a calităţii actului educativ, scădere ce devine inobservabilă pentru cel care a făcut eforturi ca fiul/fiica lui să înveţe în această clasă şi la această şcoală. La care se poate adăuga şi constatarea dramatică că la şcoala X „nu se mai face carte“.

Un alt aspect sesizat de părinţi îl constituie alcătuirea orarului elevilor. Nici aici lucrurile nu stau pe roze. Fără a fi specialişti, părinţii observă dezechilibre între zilele săptămânii, încălcarea unor elementare principii de psihologie şi de adapatare-readaptare la programul şcolar (specificitatea zilei de luni de exemplu!). De altfel, pentru a confirma parcă această realitate, chestiunea pare cu totul neimportantă pentru ceea ce înseamnă astăzi inspecţia şcolară, altele fiind obiectivele unei asemenea acţiuni de management. Aşa cum neimportantă pare să fie, mai departe, pentru aceleaşi instituţiile de îndrumare şi control (director, ISJ) şi problema  temelor pentru acasă, chestiune care revine obsedant în preocupările şi observaţiile părinţilor  interesaţi de şcoală. Este cumva de domeniul absurdului faptul că ordine ale MEN (OMEN 5893/2016, în principal!) nu sunt în continuare respectate, uneori nefiind  nici măcar afişate în cancelarii, iar alteori, chiar dacă sunt afişate, nu sunt ştiute de către profesori. De altfel, în popasurile noastre prin şcoli, n-am întâlnit până acum niciun caz în care directorii de şcoli gimnaziale să aibă ca obiectiv (lunar, semestrial!) analiza cantităţii de teme scrise date elevilor şi a calităţii acestora.

O altă problemă reală, sesizată tot de către părinţi, priveşte susţinerea lucrărilor semestriale (tezelor!). Adesea, calendarul acestora nu este respectat, iar orele pentru pregătirea acestor lucrări sunt rareori efectuate. Tinde să devină „pasăre rară“ şi acea oră de discutare a lucrărilor scrise, deşi acestea ar avea un rol de feedback puternic pentru elev, în condiţiile în care cauzele erorilor ar fi identificate şi analizate cu acuitate.

Statistica realizată prin chestionarea părinţilor ridică şi alte aspecte care sunt resimţite ca  elemente de criză ale şcolii preuniversitare. Un aspect care revine frecvent îl constituie realizarea aşa-ziselor clase „speciale“, cu profesori/învăţători anume, fără să existe vreo motivare care să privească programa şcolară, precum în cazul claselor cu predarea intensivă. Clasele „speciale“ sunt, pur şi simplu, clase constituite frecvent în afara „procedurilor  clare, dezbătute în ședinţe ale Comitetului de părinţi pe școală, în Consiliul profesoral și în Consiliul de administraţie al școlii“.

Elemente discutabile, sesizate de părinţi,  sunt asociate şi programului „Școală după şcoală“, mai ales cu privire la maniera în care se realizează uneori acest program, părăsit cumva de către MEN, aşa cum alte probleme care privesc cifre asociate bugetului şcolii sunt văzute ca fiind ţinute într-un secret absolut, deşi reglementările în vigoare prevăd contrariul.

O chestiune care apare cu o frecventă impresionantă este modul în care decizii ale Consiliului de administraţie sunt aduse la cunoştinţa părinţilor. În acest caz, fie se folosesc prea mult unele modalităţi specifice (internet, carnetul de elev, afişare!), fie, pur şi simplu, deciziile sunt considerate acte de uz intern care nu interesează părinţii…

O singură concluzie pare a se ivi în urma observaţiilor la care am făcut referinţă: „furnizorul de educaţie“, şcoala adică, pare a fi vulnerabilă în continuare mai ales în ceea ce priveşte respectarea cu bună-credinţă a tuturor dispoziţiilor legale şi cumva, sau poate în egală măsură, ea apare, în ochii părinţilor, ca fiind puţin dispusă să se conformeze unor „studii făcute de profesioniști a căror recomandare este știinţific argumentată“.

Fără a transforma această „chestionare“ într-un adevăr absolut, trebuie recunoscut că multe dintre aspectele considerate de către părinţii ca fiind derapaje ale şcolii ne apar credibile, chiar dacă ele nu privesc, firesc, toate instituţiile din preuniversitar. Dar atâtea cât sunt, ele nu fac altceva decât să prelungească prea multele aspecte negative ale educaţiei, care ar putea fi eliminate, surprinzător, fără prea multe eforturi materiale şi umane. E nevoie doar de identificarea lor, de un management articulat şi, de ce nu, de acel gen de  responsabilitate  fără de care educaţia însăşi devine un lucru superfluu.

P.S. Muţumesc pe această cale grupului de părinţi  intitulat „Părinţii cer schimbare“ care, sâmbătă, 17 noiembrie,  a organizat o prima întâlnire, menită să contribuie la rezolvarea unor probleme acute ale învăţământului preuniversitar. O parte din date au fost obţinute şi pe această cale.

P.P.S. Ştiaţi că există şi o zi naţională a Dobrogei? Eu, nu! Aşa cel puţin titra o jurnalistă în „Ziua de Constanţa“ din 13 noiembrie a.c.

 

 Adrian COSTACHE