Socialize

Facebook
Home » Noutati » Elevi, părinţi, profesori – o voce unitară pentru calitatea educaţiei

Elevi, părinţi, profesori – o voce unitară pentru calitatea educaţiei

Calitatea educaţiei este, în egală măsură, punct de pornire şi finalitate în ceea ce îşi propune Alianţa pentru Educaţie de Calitate (APEC), nou constituită de Consiliul Naţional al Elevilor, Asociaţia Elevilor din Constanţa, Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi – Învăţământ Preuniversitar, Federaţia Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret, Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ şi Federaţia Naţională a Sindicatelor Alma Mater. Sugestia este a unui cerc: în jurul problemelor grave ale sistemului educaţional, în rotirea cu aparentă fatalitate a cauzelor şi a efectelor, în demersurile concentrice ale actorilor implicaţi. Pentru prima oară, cu toţii – elevi, părinţi, profesori – se regăsesc într-o formă de organizare dominată întâi şi-ntâi de argumente. APEC are drept scop „asigurarea accesului la educaţie pentru toţi copiii şi tinerii şi creşterea calităţii actului educaţional, prin crearea unui cadru de învăţare eficient şi atragerea de resurse umane de înaltă calitate”.

Un moment istoric pentru un obiectiv comun

Acordul de fondare a APEC a fost semnat – cadrul reprezentând în sine o pledoarie pentru carte şi învăţătură de calitate, oferit de Biblioteca Centrală Universitară Carol I din Bucureşti – de către liderii organizaţiilor componente: Ioana Băltăreţu, preşedinta Consiliului Naţional al Elevilor; Constantin Alexandru Manda, preşedintele Asociaţiei Elevilor din Constanţa; Iulian Cristache, preşedintele Federaţiei Naţio­nale a Asociaţiilor de Părinţi – Învăţământ Preuni­versitar; Marius Ovidiu Nistor, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret; Simion Hancescu, preşedintele FSLI; Anton Hadăr, preşedintele Federaţiei Naţionale a Sindicatelor Alma Mater. Toţi au evidenţiat caracterul de noutate al noii alianţe, caracterizând acest moment al începutului drept istoric prin asocierea umană, de acţiune şi de obiective pe care o deschide, cu perspectiva punerii în practică în mod eficient.

Eleva Ioana Băltăreţu a subliniat că multe probleme specifice tinerilor, ca beneficiari principali ai sistemului de educaţie şi formare, îşi vor putea găsi de acum susţinere la un nivel superior de autoritate şi competenţă.

Consonant, elevul Constantin Alexandru Manda a afirmat: „Este important ca toţi actorii să fim implicaţi, pentru că obiectivul pe care îl vizăm ne priveşte pe toţi”. Cu o maturitate remarcabilă a observaţiei, foarte tânărul lider a enunţat câteva probleme grave, persistente, care afectează şcoala românească şi ar trebui să îngrijoreze întreaga societate: procentul mare al părăsirii timpurii a sistemului de educaţie, analfabetismul funcţional ajuns la noi la cote dintre cele mai mari în ansamblul european, subfinanţarea, formarea iniţială şi cea continuă a cadrelor didactice, nevoia de reformă curriculară, asigurarea unui sistem de evaluare obiectiv şi relevant.

Din perspectiva părinţilor, Iulian Cristache a subliniat că noua structură de acţiune unitară va deţine o forţă mai mare decât fiecare organizaţie componentă în parte pentru a lansa semnale specifice către autorităţile statului. Remarca sa a fost că astfel de semnale este nevoie să aibă ca referinţă îndeosebi respectarea legislaţiei.

La rândul său, profesorul Marius Ovidiu Nistor şi-a exprimat încrederea în forţa şi eficienţa rezultate din reunirea diversităţii organizaţionale care, în fond, susţine funcţionarea sistemului educaţional. „Ne ştiaţi foarte bine ca organizaţii distincte. Păstrându-ne personalitatea şi specificul, vom desfăşura de acum acţiuni, demersuri comune, în susţinerea unor obiective unitare”, a întărit preşedintele Federaţiei Sindicale Spiru Haret.

Reamintind că fiecare dintre organizaţii a lansat de-a lungul anilor semnale critice faţă de situaţii, stări, fapte cu ecou dincolo de propria zonă de acţiune,  profesorul Simion Hancescu a subliniat: „Demersurile pe care din acest moment le vom face în comun vor da greutate acţiunilor noastre”.

În acelaşi spirit, prof. univ. dr. ing. Anton Hadăr  a făcut trimitere la ceea ce a numit „un cerc vicios”, în care mediul universitar se plânge tot mai mult de calitatea slabă a absolvenţilor de liceu care devin studenţi, timp în care învăţământul preuniversitar reclamă calitatea deficitară a absolvenţilor de studii superioare veniţi ca profesori în şcoli şi licee.

Cea mai proastă finanţare din Europa

Veritabila dezbatere pornită în contextul semnării acordului constitutiv al APEC a avut ca element important de referinţă finanţarea cu totul nesatisfăcătoare a sistemului românesc de educaţie, precum şi a celui de cercetare. „Avem cea mai proastă finanţare din Europa”, a afirmat ferm profesorul Anton Hadăr: în jurul a 3 la sută din PIB pentru educaţie şi 0,26-0,27 la sută pentru cercetare-dezvoltare. O propunere concretă reiterată în acest cadru a fost aceea de renunţare la finanţarea pe student şi aplicarea finanţării pe ciclul de studii, corelată cu costurile reale pe care le implică formarea universitară. Actualmente, suma alocată pentru un student este de doar 500 de euro pe an. În mod echivalent, reprezentantul elevilor, Constantin Alexandru Manda, a atras atenţia că la învăţământul preuniversitar este aplicată o finanţare pe elev de 350-500 de lei pe an, nediferenţiată în funcţie de profilul formei de liceul căreia îi revine suma în mod concret, deşi licee precum cele de artă, tehnologice etc. necesită consum mai mare de materiale, instrumente, aparatură, situaţie în care apelul inevitabil este la banii părinţilor. S-a vorbit despre cerinţa eliminării costurilor despre care s-a încetăţenit de ani şi ani vorba cum că sunt „ascunse”, deşi ele sunt achitate la vedere, an de an, sub forma bine ştiută a „fondului clasei”, a „fondului şcolii”; se adaugă plăţi pentru pază, materiale de întreţinere şi multe altele.

Obiectiv comun de acţiune: 6% din PIB pentru învăţământ în 2020

În faţa realităţii şi cu noul acord ca liant formal, organizaţiile constituite în APEC şi-au fixat un set de obiective concrete, din care se remarcă: „Susţinerea demersurilor pentru elaborarea unei viziuni şi a unei strategii din domeniul educaţional, care să stea la baza elaborării legislaţiei specifice”; „Susţinerea dezvoltării învăţământului profesional şi tehnic, în particular a celui dual, prin crearea de parteneriate la nivel local şi regional, menite să stabilească priorităţi şi să adapteze curricula la cerinţele mediului economic şi al angajatorilor, în vederea reducerii discrepanţelor dintre competenţele obţinute şi cererea de pe piaţa forţei de muncă”; „Implementarea unui sistem de consiliere psihologică, vocaţională şi orientare profesională timpurie a elevilor”; „Implementarea unor măsuri concrete în vederea reducerii abandonului şcolar şi părăsirii timpurii a şcolii”; „Introducerea în sistemul de învăţământ a pachetelor educaţionale de sprijin, în vederea asigurării reuşitei şcolare pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale din învăţământul de masă”.

Un obiectiv major de acţiune asumat de membrii APEC îl constituie „regândirea sistemului de finanţare şi creşterea progresivă a procentului alocat educaţiei, astfel încât în anul 2020 să se acorde 6 la sută din PIB pentru învăţământ şi 1 la sută din PIB pentru cercetare ştiinţifică”.

Florin ANTONESCU

 

 

 

 

 

 

Sub semnul Urgenţei
Educaţia ca Proiect de Ţară

Ziua Mondială a Educaţiei (World Teacher’s Day/Journée Mondiale des Enseignants) ne aminteşte sau ar trebui să ne actualizeze pe ecranul conştiinţei un adevăr pe care uneori îl uităm: importanţa cardinală a educaţiei în existenţa individului, a societăţii şi a naţiunii. Mai mult decât noi, cetăţenii de rând, îl uită politicienii, cei care „ne fac legi şi ne pun biruri”, cei care rânduiesc treburile publice după importanţă pe scara priorităţilor. Este adevărat că legea consacră Educaţia ca prioritate naţională. La fel de adevărat este că nu există om politic, la guvernare sau în opoziţie, care să nu facă din acest statut al educaţiei un stindard în discordia publică şi gâlceava colectivă, care deseori doar mimează democraţia. Toată lumea e de acord că Educaţia este prioritate naţională, cu amendamentul tacit ori exprimat în agora că unele domenii sunt… mai prioritare decât altele. În a doua categorie intră şi educaţia aureolată de recunoaşterea legislativă şi morală, dar trecută în penumbra însemnătăţii concrete. Rezultă, printr-o operaţiune simplă de logică, faptul că Educaţia este o prioritate secundară, ori o prioritate de mâna a doua. După cum, în altă ordine existenţială, şi la nivelul UE, sunt state-membre de mâna întâi, de mâna a doua, de mâna a treia, de mâna a patra… Noi în care categorie ne încadrăm?…

 

Educaţia ar trebuie să devină, în sfârşit, după aproape trei decenii de rătăcire prin pustiul tranziţiei, o adevărată prioritate naţională. Orice explicaţie ori pledoarie riscă să intre, în faţa evidenţei, în zodia redundanţei. Totuşi, argumentele fundamentale merită formulate. Educaţia stă la originea formării individului, a dezvoltării şi împlinirii potenţialului său. Educaţia contribuie major la emanciparea societăţii şi la progresul civilizaţiei. Educaţia, cercetarea, cunoaşterea constituie forţa care propulsează naţiunea pe drumul modernizării şi al afirmării în Europa şi în lume. Dacă tot căutăm, haotic şi necritic, modele, să privim la filosofia şi politicile Uniunii Europene, care îşi concepe dezvoltarea pe fundamentul cunoaşterii (Strategia Europa 2020). Or, cunoaşterea îşi trage sevele din educaţie şi cercetare.

În aceşti termeni, educaţia este o resursă majoră şi o şansă pentru România, care trebuie exploatate şi fructificate în cadrul unui proiect naţional. Căutăm (şi nu suntem în stare să le identificăm) Proiecte de Ţară. Pe lângă frunze, grădini şi oi carpatine, dezvoltarea prin Educaţie, Cercetare şi Cunoaştere ar trebui să fie Proiectul de Ţară al României, care să solidarizeze, într-o acţiune sinergică, toate forţele politice şi apolitice. Dar avem forţa şi responsabilitatea, ca naţiune, pentru această sinergie creatoare? Faptele nu ne încurajează. Pactul pentru Educaţie de acum un deceniu a eşuat lamentabil. De programul prezidenţial „România Educată” nu se mai aude nimic. Dincolo de acestea însă, privind în prezent şi, mai ales, spre viitor – care ni se înfăţişează destul de nebulos –, trebuie să nuanţăm adevărul formulat mai sus: România are nevoie de Educaţie, astăzi, mai mult decât oricând, în toate modurile şi în toate ipostazele existenţei individuale, comunitare şi naţionale. Circumstanţe agravante care fac din PRIORITATEA educaţiei o URGENŢĂ sunt realităţi şi fenomene incontestabile: la nivel general – lipsa gravă de educaţie a indivizilor şi a societăţii, care face din noi unul dintre cele mai needucate şi necivilizate popoare din Europa (în sensul educaţiei morale şi sociale şi al valorilor civilizaţiei); la nivelul sistemului de învăţământ (şi nu numai) – analfabetismul funcţional.

România are un potenţial uman fabulos, iar inteligenţa reprezintă, poate, cea mai importantă resursă naturală a ţării. Educaţia constituie cadrul de realizare a acestui potenţial, al manifestării şi valorificării creative a resurselor de inteligenţă, prezente, cu generozitate, în tinerele generaţii. Pentru a converti potenţialul în realitate, pentru a face din Educaţie o forţă de propulsie pe calea lungă şi dificilă a modernizării şi emancipării, România trebuie să o abordeze ca pe un domeniu strategic, să o administreze cu responsabilitate, competenţă şi înţelepciune. O putere în educaţie, cercetare şi cunoaştere ajunge să fie, inevitabil, şi o putere politică, diplomatică, economică, financiară, militară etc. În direcţia acestei aspiraţii – care merită asumată ca Proiect de Ţară –, Educaţia trebuie să devină din Prioritate Naţională (în teorie şi în lege, dar mai puţin în realitate) Urgenţă Naţională, asumată şi pusă în operă de toate forţele şi instituţiile politice responsabile.

 

Sorin IVAN