Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Eminescu, revizor şcolar

Eminescu, revizor şcolar

Eminescu, revizor scolarLa 1 iulie 1875, ministrul Titu Maiorescu îl numeşte pe Mihai Eminescu, rămas fără slujbă, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Înţelegându-şi datoria, începe imediat să viziteze şcolile, se plânge de starea proastă a acestora, întocmeşte rapoarte. Drumurile îi dezvăluie, printre altele, mizeria rurală şi înapoierea sătenilor. Este de-a dreptul înspăimântat de greutăţile „pe care le poartă poporul nostru rural”.

Proaspătul revizor vede învăţământul ca pe un domeniu fundamental al educaţiei neamului, de care depinde progresul acestuia, ieşirea din ignoranţă. De la început se dovedeşte animat de patriotism, de spirit de răspundere, trăieşte intens experienţa contactului cu realitatea satelor, cu talpa ţării, ceea ce şi-a şi dorit. A străbătut pe jos sau cu trăsura satele celor două judeţe, inspectând, instalând dascăli, făcând rapoarte, discu­tând şi lămurind oamenii despre necesitatea şcolii. Din rapoartele întocmite, din procesele-verbale, din desele inspecţii făcute, în unele luni a inspectat peste 20 de şcoli, răzbate o conştiinţă de excepţie, dorinţa de cunoaşte, de a ajuta învăţătorii şi oamenii satelor, de a le transmite cultul muncii şi al valorii.

În inspecţiile pe care le face este preocupat de înfiinţarea de şcoli şi de încadrarea acestora, de frecvenţă, de îmbunătăţirea învăţării în şcoală prin însuşirea unor cunoştinţe practic-aplicative, de motivaţia elevilor. Iată ce notează în urma unei inspecţii: „Răspunsurile mi s-au părut mecanice, încât ar fi de dorit ca învăţământul să aibă mai multă viaţă… Nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înţeles pe deplin”. Ca o obsesie pune mereu în discuţie complexa problemă a calităţii învăţământului, problemă care îşi caută rezolvarea şi astăzi.

Notează neajunsurile din şcoli, necazurile şi mizeria populaţiei rurale, de unde şi necesitatea unor măsuri grabnice. Face propuneri privind localurile de şcoală necorespunzătoare, asigurarea cu lemne de foc, burse pentru elevii săraci, dar merituoşi, plata la timp a salariilor şi majorarea acestora. Este preocupat şi de calitatea manualelor şcolare, urmăreşte introducerea cărţilor lui Ion Creangă, a întocmit el însuşi o carte de lectură, al cărei manuscris s-a pierdut, prin plecarea după numai 340 de zile din această funcţie.

În acest timp relativ scurt, de nici un an, revizorul Eminescu a întocmit şi a trimis ministerului, administraţiilor locale, primarilor, după cum afirmă profesorul Ioan Derşidan într-un studiu amplu, publicat în anul 1992, peste 400 de documente: rapoarte, adrese, ordine către învăţători. Când face lucrări de sinteză, oferă ministrului adevărate modele de lucrări statistice. În aceste documente şi-n procesele-verbale întocmite descoperim recomandări valabile şi astăzi, o concepţie clară şi o mentalitate înaintată în legătură cu ceea ce trebuie să fie învăţământul: competenţe, metode noi, manuale noi, caracter practic-aplicativ.

La 25 de ani, Eminescu se luptă cu greutăţi de tot felul, inspectează cu exigenţă, căci voia o şcoală utilă ţării şi poporului. Dovedeşte o concepţie socială şi culturală matură, o viziune cu adevărat modernă. Ca-n toate întreprinderile sale, dă dovadă de un devotament unic şi idealitate şi-n calitatea de revizor şcolar, încât Şerban Cioculescu nota undeva că avem de-a face cu „rară conştiinţă profesională”, că a jertfit timp şi multă energie. Mereu caută soluţii şi face propuneri pentru asigurarea bazei didactico-materiale, pentru perfecţionarea învăţătorilor, pentru reparaţiile şi întreţinerea localurilor de şcoală. Numai în publicistică, mai târziu, s-a implicat cu atâta ardoare, cu patimă chiar. D. Vatamaniuc scoate în evidenţă „un luptător pe tărâm social şi politic de o exemplară conştiinţă civică, un exemplu de voinţă şi efort”.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga nota undeva că Mihai Eminescu a fost un model al implicării, că a dovedit încă de la Viena o uimitoare maturitate în înţelegerea intereselor româneşti, în rolul culturii şi al învăţământului în progresul naţiunii. Faptul acesta dezvăluie o caracteristică a personalităţii sale – înclinaţia spre cuprinderea totului – care în opera literară se va materializa în setea de absolut.

Nu de puţine ori semnalează lipsa de preocupare pentru şcoală a administraţiei locale. Mulţi primari aprobau solicitările şi propunerile revizorului, dar nu mişcau nimic. Atitudine tipică plaiurilor noastre prea mioritice. Este de-a dreptul revoltat de ceea ce întâlneşte în multe comune: minciună, dezinteres, incompetenţă, impostură, formalismul combătut cu atâta vehemenţă de Titu Maiorescu. Frecvenţa slabă este cauzată şi de „netrebnicia administraţiilor comunale, care, în multe locuri, privesc şcoala ca pe un lucru de prisos”. Cu durere arată că obligativitatea învăţământului primar prevăzută în legile lui Cuza este „o curată iluzie”.

Revizorul Eminescu încearcă să insufle dascălilor importanţa exemplului personal pentru elevi şi pentru oamenii satelor. Consideră rolul dascălului ca fiind covârşitor. Dă exemple de şcoli bune şi de învăţători vrednici. Astfel, notează că „Cei 10-15 şcolari din satul Gropniţa plătesc mai mult decât 100 din comune mai mari cu învăţători nepregătiţi şi superficiali”. În Movileni, „învăţătorul nu este de şcoală”, iar la Perieni, preotul care era şi învăţător îşi trimitea un nepot de

12 ani, însă leafa o lua el. Altui învăţător îi spune hotărât altă dată să nu-şi mai permită fantezii ortografice.

Pentru Eminescu, „învăţătorul poate fi singurul de la care clasa ţărănească ar putea avea un folos, căci la primării clasa de scribi netrebnici sunt organe de apăsare şi de şicană în comună”.

La 19 iulie 1875, trimite la minister un „tablou de organizare a şcoalelor pentru judeţul Iaşi”. Este o preocupare pentru îmbunătăţirea reţelei şcolare şi pentru a avea o imagine clară cu privire la învăţământul primar.

În acelaşi scop, de a întocmi un „tablou” privind reorganizarea reţelei şcolare din judeţul Vaslui, Mihai Eminescu inspectează în perioada 10-28 august 1875 aproape tot judeţul, 19 comune şi 55 de „cotune”, aflând „alte piedice ce se pun învăţământului”. Acest tablou consideră că este necesar, întrucât cel întocmit de prefect „îndeplineşte numai formal intenţiile ordinului ministerial”.

În urma acestei prelungite inspecţii în judeţul Vaslui, revizorul notează o mulţime de aspecte negative: frecvenţă slabă în şcoli, sărăcia „muncitorului agricol”, copleşit de greutăţi publice, mortalitatea infantilă adesea îngrijorătoare, slujbaşi mulţi şi fără rost la primării, şcoli nereparate, salarii neplătite de trei luni.

În statistici şi-n rapoarte face propuneri şi recoman­dări pertinente prefectului privind reorga­nizarea şi arondarea şcolilor, precum şi încadrarea acestora. În toate, revizorul Mihai Eminescu dovedeşte clarviziune, interes, consecvenţă, pasiune şi dorinţă de îndreptare grabnică a problemelor şcolii. Ia apărarea învăţătorilor năpăstuiţi pe nedrept de administraţia locală, de primari, de preoţi. De la început ia totul în serios, chiar în grav, face totul cu o sârguinţă de neimaginat, luptă să schimbe ceva, dar l-au schimbat pe el din această funcţie practicile politicianiste, şi astăzi uzitate.

Analizele sale sunt de o uimitoare profunzime, evidenţiind multe tare, dintre care unele se regăsesc şi astăzi. Cine parcurge aceste documente trăieşte dureros de actual starea învăţământului românesc.

Perioada în care îndeplineşte funcţia de revizor şcolar constituie o experienţă unică şi benefică atât pentru poetul, cât şi pentru publicistul şi omul politic Eminescu. Este atât de preocupat de problemele şcolii, pe care le consideră de importanţă naţională, încât nu mai vede nimic altceva, îşi amână toate proiectele, la „Convorbiri literare” nu publică nicio poezie, iar în presă doar câteva articole, la Iaşi, la „Junimea”, vine rar, prilejuind ironiile confraţilor.

Munca pe care şi-a asumat-o îi ocupă tot timpul, probabil un asemenea ritm de muncă socială n-a avut niciodată: mereu călătoreşte, inspectează, scrie şi trimite rapoarte, discută cu oamenii satelor şi cu administraţia, face propuneri.

Nu există nicio însemnare cum că l-ar fi preocupat în această pe­rioadă natura, pitorescul satelor, al ţăranilor, al por­tului şi al graiului popular, folclorul. Întreaga energie şi-o canalizează asupra pro­blemelor şcolii. Cei care au cercetat activitatea de revizor şcolar a lui Eminescu afirmă că nimeni până la el nu s-a aplecat cu mai multă responsabilitate, gravitate şi forţă a diagnozei asupra problemelor grave ale şcolii româneşti.

În această ordine de idei, George Călinescu afirmă că putem vorbi de cel mai ridicat nivel al conştiinţei culturale naţionale din epocă. Titu Maiorescu nota că Eminescu „era omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind” şi de aceea îi oferă postul de revizor, „pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ”.

„Omul deplin al culturii române”, cum l-a numit Constantin Noica, i-a fascinat pe cei care s-au aplecat asupra implicării sale în varii domenii. Astfel, Emil Cioran nota în anul 1937 aceste fraze memorabile: „Tot ce s-a creat până acuma în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu totul e aproximativ în cultura românească. Niciunul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care însuşi Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet. Eminescu trebuie considerat un simbol naţional”.

Ca-n toate, şi-n activitatea de revizor şcolar, Eminescu şi-a pus amprenta puternicei şi complexei sale personalităţi, a caracterului său. În ciuda faptului că în ultima vreme sunt unele voci care-l contestă, analizându-i întreaga activitate, se poate conchide că Mihai Eminescu constituie un adevărat reper naţional şi moral.

S-a vorbit adesea de exemplaritatea morală a poetului nostru naţional, care n-a fost doar un romantic, ci ancorat puternic în viaţa spirituală şi socială a neamului său, mai ales prin publicistica politică şi de alte diverse teme. De altfel, în epocă era mai cunoscut ca publicist decât ca poet, iar în iunie 1883, când se îmbolnăveşte, Grigore Ventura răspândeşte în lumea bucureşteană ştirea despre drama ziaristului Eminescu.

Prof. Mihai ALIMAN,

Liceul Teoretic Ana Ipătescu, Gherla