Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Eminescu şi blestematele chestiuni insolubile

Eminescu şi blestematele chestiuni insolubile

Eugen-Simion TabletaSe împlinesc zilele acestea 126 de ani de la moartea lui Eminescu. Spre a marca momentul sau, mai de grabă, pentru a profita de semnificaţia acestui moment, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a tipărit, în trei tomuri masive (însumând în jur de 4000 de pagini), toate articolele politice ale lui Eminescu şi, evident, Fragmentarium, adică însemnările mărunte rămase în manuscrise. Le-am citit de câteva ori şi am scris despre ele în mai multe rânduri. Nu sunt, evident, unicul care face aceste lecturi aproape ritualice pentru un intelectual român. Un fenomen pe care Noica îl numeşte necesara „întoarcere la Eminescu”, iar înaintea lui, G. Călinescu îl consideră indispensabil în legitimarea vocaţiei critice. Ne amintim de observaţia lui: nu-i critic literar cine n-a scris un studiu notabil despre Eminescu sau Cine n-a scris ceva esenţial despre Eminescu confiscă fără îndreptăţire paginile unei reviste literare (citat aproximativ)…

Nu toţi gândesc aşa, sunt chiar destui care zic că Eminescu nu este un spirit frecventabil pentru un spirit postmodern, puţin sau chiar deloc interesat de miturile şi de fantasmagoriile gândirii sale conservatoare. Greşesc aceşti indivizi obstinaţi în refuzul lor, după cum greşesc – am semnalat de mai multe ori şi această formă de exces – şi cei care, din iubire pentru Eminescu, îl strivesc cu elogiile lor goale şi văd în el o victimă perpetuă a unei conspiraţii universale. Eminescu trebuie eliberat, mai spun o dată, din închisoarea acestor prejudecăţi şi citit şi judecat prin ceea ce este: un mare poet, un spirit reprezentativ pentru noi, românii, în fine, un filosof al existenţei româneşti, cum i-a zis cel mai bun interpret al lui de până acum, G. Călinescu…

Răsfoiesc volumele recente şi, pe lângă lucrurile pe care le ştiu, descopăr notaţii peste care trecusem. Iată, de pildă, o însemnare din ms. 2262 despre naţiune: „naţiunea – acest complex de euri” şi, mai înainte de această definiţie, concentrată ca o ecuaţie matematică, două fraze ce par deprinse din reveriile metafizice ale lui Dionis, tânărul romantic care vrea să cuprindă cu gândirea lui febrilă complexitatea inaccesibilă a universului. O nesăbuinţă a gândului care-l duce, ne amintim, la prăbuşire când se apropie prea mult de ideea de a se identifica chiar cu Dumnezeu. Eminescu reia sau anticipează (n-am timp să verific acum cronologia propoziţiilor) această cutezanţă enormă, sinucigaşă, putem spune, a spiritului: „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume”. Un lanţ de cauzalităţi semeţ şi primejdios romantice şi tot atâtea propoziţii pe care nu ştiu cum să le justificăm. Un fapt este, totuşi, sigur în aceste fulguraţii ale unei minţi ce atacă fără complexe marile teme: Naţiunea este pentru Eminescu o piesă fundamentală în mecanismul universului, fără ea lumea nu există. Ideea din urmă este cea primejdioasă dintre toate şi cea mai misterioasă în acelaşi timp. O putem, totuşi, aproxima, dacă o interpretăm ca o metaforă. O sugerează, câteva decenii mai târziu, şi Rilke într-un vers celebru („Ce-i să te faci, Doamne, dacă pier”)…

În fine, meditând la relaţiile dintre materie şi spirit, Eminescu mai notează două propoziţii ce aşteaptă a fi interpretate: „Un ce fără soarte/ Un cap fără zenit”, fascinante – pentru cititor – şi ermetice ca două versuri de Ion Barbu. Mai clară este propoziţia ce încheie aceste reflecţii metafizice, scântei dintr-un incendiu interior intens şi nimicitor: „Eu şi cu tine un singur eu”. Eu – ştim cine este, pe tu (tine) îl bănuim doar: pronumele acoperă o arie infinită, de la celălalt (poate fi femeia iubită) la Dumnezeu. Lăsând deoparte semnificaţia metafizică a acestor îndemnări secrete, mă gândesc că formula poate fi luată ca o bună definiţie a alterităţii. Aceea despre care a vorbit, cu referinţă la poezie, şi Rimbaud: „Eu este Altul”. Independent de el, Eminescu – spirit bolnav de incompletitudine, ca orice spirit romantic profund – gândeşte alteritatea punând accentul nu pe Celălalt (Altul, tu), ci pe eu. Eul rămâne factorul prioritar în relaţia cu universul din afară…

Merg mai departe cu lectura (mă rog, relectura mea fragmentară) şi dau peste altă frază provocatoare, scoasă – în mod cert – dintr-o meditaţie mai vastă despre metafizică: „filosofia este aşezarea fiinţei lumii în noţiuni, spre a căror stabilire judecata nu se serveşte de altă autoritate decât de-a sa proprie”… I-au căzut sub ochi aceste rânduri, mă întreb, filosofului Constantin Noica? Şi, dacă i-au căzut, cum le-a interpretat? Nu ştiu, după cum nu ştiu dacă şi reflecţiile ce urmează („nu este menirea filosofiei de a afla pe «Dumnezeul ştiinţei», nici raportul dintre ştiinţele exacte, nici nemurirea sufletului, nici principiile moralei” sau „Există metafizică? Pân-acum încă nu; căci, dacă ar exista, ea ar fi o ştiinţă bine hotărâtă, cari n-ar avea nevoie de apărători, nici frică de contrari, precum nu are fizica nevoie de a i se arăta evidenta importanţă, nici frică de vreun caraghios care ar voi s-o nege”) au fost sau nu comentate de filosofii care l-au citit şi l-au luat în seamă, ca filosof, pe Eminescu. În ceea ce mă priveşte, în calitate de critic literar, mă limitez să remarc frumuseţea definiţiei pe care o dă poetul filosofiei („filosofia este aşezarea fiinţei lumii”), observând că sintagma fiinţa lumii a devenit ulterior (în limbajul filosofilor existenţialişti români din anii ’30) o noţiune esenţială. Filosofia este, desigur, mai mult decât aşezarea fiinţei lumii în noţiuni sau, dacă ne luăm după Cioran, filosofia nu explică nimic şi nu serveşte la nimic în lume. Serveşte, totuşi, la ceva, fie chiar (cum se întâmplă chiar în cazul eseisticii superioare a lui Cioran) pentru a nega – strălucitor – utilitatea filosofiei şi pe filosofi ca atare. Altfel spus, pentru a crea, din negaţia filosofiei ca sistem şi pe filosofi ca oameni de sistem, alt tip de filosofie…

Trebuie filosofia să afle pe „Dumnezeul ştiinţei” şi să stabilească, astfel, relaţiile dintre ştiinţele exacte? Eminescu crede, se deduce limpede, că nu. N-ar fi necesar sau, mai degrabă, ar fi un lucru inutil, cum inutil este să dovedeşti ceea ce se vede că există sau că nu există. Nici de nemurirea sufletului n-ar trebui să se ocupe filosofia, mai zice Eminescu, nici de principiile morale. Oare? Dar ce face – de când există – filosofia? Cu ce altceva se ocupă filosofii, vreau să ştiu, chiar dacă, în privinţa nemuririi sufletului, ei n-au ajuns să ne dea un răspuns care să stingă în noi îndoielile ce ne rod şi ne provoacă mari nelinişti?!… De ce altceva s-ar putea ocupa filosofia dacă nu de aceste blestemate chestiuni insolubile? Există metafizică? Eminescu o neagă, dar meditaţiile lui dovedesc că metafizica există din moment ce el îşi pune mereu această chestiune. A căuta argumente împotriva metafizicii reprezintă alt mod de a face metafizică, cum se întâmplă chiar în cazul lui Eminescu… Avem un exemplu la îndemână. Reflecţiile, de pildă, despre moarte din aceste fragmente rămase în caietele poetului. Ce-i moartea? E una din blestematele întrebări rămase fără răspuns satisfăcător pentru spirit. Şi, dacă ar fi satisfăcător, la ce ne-ar folosi? Aşa că este mai bine să ne mulţumim cu interogaţiile asupra morţii decât cu certitudinile despre ea.

Eminescu dă, totuşi, o dezlegare problemei, notând că „moartea este echilibrul existenţei, cum înţelepciunea este echilibrul gândirii”. Este un moment, mai scrie el, un moment nedureros, este ca intrarea în somn, adică în imperiul liniştii. Şi, pentru a sugera că omul trebuie să primească fără mari anxietăţi această „înţelepciune a existenţei” şi să contemple fără mare anxietate priveliştile curgerii timpului, adaugă: „Moartea este stingerea conştiinţei identităţii numerice. Dar identitatea numerică a unui individ nu este decât o frunză din miile de frunze-n generaţii pe cari arborul lumei le produce cu fiecare primăvară, astfel că, închipuindu-ne chiar pieirea desăvârşită a organului omenesc de percepţiune, totuşi această stare oarbă şi neconştientă a universului rămâne faţă cu eternitatea, prin urmare cu o nesfârşită probabilitate”.

Ce ar fi de adăugat? Când este vorba de moarte sunt puţine lucruri de adăugat, în marginea tuturor teoriilor, pentru că nicio soluţie nu este pozitivă. Cel mult, cum face filosoful – el însuşi o frunză din miliardele de frunze căzătoare – să gândească demn ca trestia gânditoare a lui Pascal, la efemeritatea ei, sau cum face poetul de care vorbim aici să pună neliniştea spiritului său în versuri, sugerând că himera eternităţii poate fi exprimată şi fixată în marea poezie…

Trec peste alte fragmente cu înţeles metafizic sau moral şi, pentru a încheia aceste scurte note critice, mă opresc la speculaţiile pe care Eminescu le face despre adevăr. Un subiect, ca şi cele dinainte, de care ne izbim zilnic şi la care medităm încolţiţi totdeauna de îndoieli. Eminescu, spirit cu pregătire filosofică, pleacă de la ideea că despre adevăr nu ştim mai nimic în chip pozitiv şi că mai toate comentariile noastre sunt negative. El scrie, într-un text evident improvizat, notat în fuga condeiului, că „adevărul este negativ”, „e numai negativ”. „Nimica pozitiv”, aşadar, în privinţa acestei noţiuni. Şi atunci? Dacă adevărul nu există sau, dacă există, nu-l putem afla, ce rost mai are pe lume filosofia şi cei care neagă filosofia? Vorba căpitanului din proza lui Dostoievski: dacă nu există Dumnezeu, ce rost mai am eu să fiu căpitan?… Să acceptăm, atunci, că nu există adevăr în stare pură, ci numai dovezi de adevăr, precum nu există iubire absolută, ci numai dovezi de iubire. O vorbă ce s-a spus de multe ori şi pe care trebuie s-o primim ca orice altă aproximaţie.

După această negaţie mai mult strategică, Eminescu aduce adevărul în câmpul realităţii şi face o precizare pe care eu, unul, o găsesc excepţională. Este vorba de funcţia adevărului ca negaţie în societate. Mai exact, de rolul reacţiunii în mecanismul guvernanţei. Nu ştim dacă poetul se gândeşte, scriind frazele de mai jos, la statutul său de gazetar (adică la acela de gânditor politic, filosof practic!) conservator, dar judecata lui mi se pare dreaptă. Iată ce notează în ms. 2286: „Adevărul este negativ. Reacţiunea este singurul control al realităţii, fără simţirea ei n-am fi niciodată-n stare de-a distinge viziunea de realitate… În stat ea este controlul legilor şi adevărului lor – aşa încât, într-un stat unde ea nu există cu toată seriozitatea, legile sunt iluzionare şi zidite oarecum în aer, pentru raporturi închipuite”.

Cu alte vorbe: societatea are nevoie pentru a funcţiona bine nu numai de progres, dar şi de o critică a progresului, nu numai de cei care vor să schimbe formele, dar şi de cei care veghează ca schimbarea formelor să nu strice haotic şi ireparabil formele conţinutului, adică tradiţiile organice ale naţiei, inclusiv (dacă nu în primul rând) cele de ordin spiritual, pentru că acestea asigură identitatea naţiei. Aşa gândeşte şi Maiorescu şi, în genere, aşa gândesc junimiştii evoluţia socială. Eminescu, spirit ardent, pune filosofia politică (domeniu pe care îl cunoaşte prin lecturi bogate din literatura germană) la treabă, o coboară, adică, în gazetăria curentă şi face din proza jurnalistică o proză de idei.

În ceea ce priveşte adevărul, un mit ce s-ar hrăni numai din negativităţi, cum am văzut că scrie, Eminescu încheie reflecţiile sale într-un chip mai tolerant, căci iată ce găsim în ms. 2275B: „în sfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”. Mai trebuie reţinut că lui Eminescu nu-i plac adevărurile abstracte, deşi le foloseşte şi încearcă să ajungă la înţelesul lor. Le socoteşte „indigestibile” (termenul îi aparţine) pentru inteligenţa populară, ca unele alimente grele pentru stomac. N-au şi nu produc căldură sufletească necesară… Ce deranjează sau, mă rog, ce nedumereşte aici este „inteligenţa populară”… Dar cealaltă inteligenţă (cea cultă, cum este inteligenţa lui Eminescu, inteligenţa principală, cum îi zice personajul lui Dostoievski!), ea cum primeşte adevărurile abstracte? Fără ele, cel ce meditează la adevăr (abstract sau neabstract) ar mai putea medita la negativităţile lui dacă s-ar teme de lipsa de căldură sufletească a abstracţiunilor? Un mic sofism în care geniul romantic cade fără să vrea…

Putem trage o primă concluzie, evident provizorie: Eminescu îşi pune în meditaţiile lui fragmentare multe chestiuni la care, în mod evident, nu poate răspunde. Nu că i-ar lipsi cunoştinţele de filosofie şi mijloacele de speculaţie, ci pentru că chestiunile pe care gândirea lui scormonitoare le ridică sunt insolubile. Blestematele chestiuni insolubile…

Academician Eugen SIMION