Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Examenele şi cultura şcolară

Examenele şi cultura şcolară

Însemnările de faţă mi-au fost provocate de răspunsurile date de câţiva elevi în legătură cu subiectele date la examenul de bacalaureat, răspunsuri prezentate de către două sau trei posturi de televiziune. Aşa cum era de aşteptat, întrebările reporterilor vizau dificultatea subiectelor, dar răspunsurile candidaţilor au trecut dincolo de subiectele de anul acesta, referirile lor privind şi formatul examenelor. Şi n-au lipsit nici în acest an reproşul că ei sunt nevoiţi să înveţe „pe de rost“ anume texte, specifice unui număr de poezii, de Arghezi sau Eminescu. Niciunul dintre aceşti elevi n-a evocat posibilitatea de a se da ca subiect un text la prima vedere, ceea ce i-ar fi scutit de a învăţa nu ştiu câte
pagini pe de rost… Alţii au ridicat însă din nou problema, mai veche, la ce le foloseşte
lor să ştie Luceafărul eminescian.

De fapt, de ani buni, ne confruntăm cu aceleaşi probleme: face parte din cultura generală a unui tânăr faptul de a şti ce este cu Luceafărul eminescian sau cu Floare albastră? Sau ce este cu Testamentul arghezian? Are poezia vreun rol în existenţa lor viitoare? Şi dacă nu, atunci la ce bun să citească un text cu 98 de strofe, să afle ce a stat la baza textului, să descifreze ce semnificaţie au în text nişte personajele-simbol?! Sigur că răspunsurile la toate aceste întrebări se ştiu. Şi tot atât de sigur e şi faptul că rolul culturii generale este unul esenţial în devenirea personalităţii umane, în „umanizarea“ ei, chiar dacă aparent nu există o finalitate practică la capătul însuşirii acesteia. Şi atunci de ce, de fiecare dată, se reiterează aceleaşi probleme care, de fapt, provoacă confuzie?! Sau, mai degrabă, cine a introdus şi întreţine această confuzie în şcoala românească de azi? Răspunsul nu este uşor de dat. Am încercat de câteva ori să atrag atenţia la această rubrică asupra a ceea ar trebui să fie cultura şcolară de bază în raport cu restul culturii. Am discutat problema în relaţie cu conţinuturile unor discipline de studiu, cu faptul că, adesea, unele dintre disciplinele de studiu gimnaziale ori liceale au mers prea departe cu ceea ce trebuie să ştie un elev. Dincolo de asta însă, întrebarea care se pune punctual este ce loc ar trebuie să ocupe poezia ca gen al literaturii în şcoala de azi. Cantitativ vorbind, elevul care se prezintă la bacalaureat are sarcina de a se familiariza cu un număr de poeţi: Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, I. Barbu, N. Stănescu, Marin Sorescu. Nimeni nu poate face afirmaţia că este foarte mult fără a se plasa sub zodia ridicolului. Altceva este însă în neregulă pentru faptul că poezia este un fel „spaimă“ a elevului la examenul de bacalaureat şi-l obligă pe acesta să înveţe de pe rost pagini întregi. E vorba de modul în care se predă poezia, complet defectuos, pe de-o parte, iar pe de alta de nevoia (pe care nu ştiu cum s-o ameliorăm!) de standardizare în vederea unei notări cât de cât obiective. Fireşte, predarea poeziei nu este chiar un lucru la îndemâna oricărui profesor şi asta se vede de ani de zile. Nici măcar capitolele specifice din Didactica disciplinei nu par a putea rezolva chestiunea. Și asta pentru un motiv relativ simplu: poezia nu e doar ceea ce se poate vedea cu ochiul liber – o suită de enunţuri în cuprinsul cărora se pot identifica motive, cuvinte-cheie etc., ci este şi expresia unui alt limbaj, subsecvent, generat de mijloacele de expresivitate a textului. Poezia este nu doar ce spune la prima vedere, ci şi (sau mai ales!) ceea ce se ascunde în spatele enunţurilor aparent corecte gramatical sau enunţurilor marcate de „abateri“. Exagerând puţin, poezia este mai ales rezultatul unor abateri lexico-gramaticale de la normele elementare de limbaj.

Cum rezolvăm asta? Există o singură cale: cea a lecturii şi a analizei de text, a identificării abaterilor în primul rând, dincolo de care însă este nevoie de o „libertate de interpretare“ pe care n-o putem realiza însă decât cu ajutorul textului la prima vedere. Abia aici se poate vedea dacă mecanismul poetic a fost înţeles în subtilitatea lui şi dacă, într-adevăr, elevul în cauză are competenţele sperate…

Pe de altă parte, în răspunsurile date, fără voia lor, elevii „denunţă“ singuri un mod de a învăţa, neasumat, mecanic, şi care a devenit o adevărată „plagă“ a învăţământului românesc, ceea ce aruncă o semnificativă umbră de îndoială asupra întregii calităţi a procesului de predare-învăţare. Dar în egală măsură şi asupra evaluării prin examene. Imaginaţi-vă că un elev ar scrie în lucrarea lui de bacalaureat cam ce a înţeles el din Luceafărul, sau ceea ce a rămas, dintr-un motiv sau altul, în mintea lui, după cele patru-cinci ore în care, în clasă, s-a citit, s-a discutat, s-a comentat poemul eminescian. Rezultatul n-ar fi deloc pe placul multor profesori (majorităţii?!…) al căror orizont de aşteptare este unul… standardizat, fiindcă examenul însuşi este standardizat, iar punctele se dau pe baza acestor standarde.

În acest condiţii, elevul, care s-ar lua în serios, şi ar vrea să-şi asume într-o manieră serioasă înţelegerea poemului, ar putea deveni „o victimă“ a şcolii, a şcolii care nivelează, desigur, dar care ar trebui să niveleze doar până la un anumit… nivel… Ni se va putea spune că de vină sunt şi auxiliarele-standard cu care piaţa este invadată. De altfel, destul de mulţi profesori au adoptat sistemul cumpărării acestor auxiliare, iar în clasa a XII-a elevii sunt îndemnaţi să se pregătească după aceste auxiliare, devenite, de fapt, de câţiva ani buni, „manuale“ pentru elevi şi a căror prezenţă contribuie masiv la „învăţatul pe de rost“.

Sintetizând, am putea să ne întrebăm: ceea ce se cere în momentul de față (cantitativ vorbind!) la examenul de bacalaureat face parte sau nu din cultura generală? Răspunsul este categoric da, iar reluarea unor demonstraţii pentru a argumenta de ce răspunsul este afirmativ nu-şi are rostul. Sau şi-ar avea rostul doar în măsura în care ne confruntăm cu „noile“ orientări în educaţie care scutesc elevul de orice efort, chiar şi de efortul intelectual de a deveni o fiinţă umană capabilă de a se interoga minimal. Şi tot sintetizând, am putea să ne întrebăm dacă este posibil ca elevul să fie eliberat de memorizarea a la Trăznea, de capcana în care şcoala însăşi l-a băgat. Și acest lucru ar fi posibil, dacă standardizarea de la examene ar fi regândită sau dacă predarea poeziei în cazul de faţă ar deveni şi ea un subiect serios al profesorilor, al şefilor de catedră, al inspectorilor de specialitate.

Până atunci însă, unii dintre noi se vor mira în continuare că problemele şcolii evocate la bacalaureat sunt cam aceleaşi de ani buni, iar lamentaţiile elevilor ne vor stârni un fel de alergie bine motivată. Între cultura şcolară de bază şi predarea-învăţarea poeziei, parte din cultura de bază, se află un adevăr care nu-i deloc insurmontabil, dacă nu cumva lenea intelectuală promovată cu prisosinţă nu va triumfa definitiv.

Adrian COSTACHE