Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Filozofia pentru cei mici

Filozofia pentru cei mici

Filozofia pentru cei miciCitesc pe un site că la o şcoală privată din judeţul Ilfov religia a devenit, în fapt, neobligatorie printr-o decizie a părinţilor ai căror copii frecventează această şcoală. În locul religiei, cei din gimnaziu fac, la alegere, Filozofia pentru cei mici, Abilităţi pentru viaţă sau ceva care se cheamă, destul de vag, Educaţie pentru societate. Pe alt site, cineva ne dă citate extinse dintr-un manual de Religie din 2006, despre care Dan Ciachir vine şi afirmă că n-ar mai fi în uz… Dar dacă stabileşti o relaţie între aceste lucruri şi modulul „Om şi Societate” din planul-cadru al învăţământului preuniversitar, atunci aceste lucruri parcă încep să se lege. Nu ştiu ce conţine/sau ar putea conţine Filozofie pentru cei mici. Dar „opţionalul” mi se pare provocator şi, dacă las gândul să mă ducă mai departe, parcă aş spune că trebuie să fie şi foarte interesant.

În acelaşi timp, fragmentele din manualul de Religie publicate pe site, indiferent dacă manualul mai este sau nu în uz, îmi atrag atenţia asupra unei posibile „probleme” a predării Religiei în şcoală. Manualul, aşa cum poate exagerat se poate deduce din acele fragmente, pare a fi mai degrabă un manual de dogmatică al cărui scop este în primul rând transformarea copiilor în fervenţi adepţi ai Religiei, şi nu în familiarizarea acestora cu principalele idei ale cultului, cu „armătura” lui metafizică, cu „filozofia” şi „morala” lui în primul rând. Pe de altă parte, dacă citesc câteva dintre „obiectivele” pe care şi le propune predarea Religiei din perspectiva Cultului Evanghelic, ele mi se par acceptabile, mai ales cu o subliniere pe care mi-a sugerat-o ultimul „obiectiv”. Ele sunt: abordarea religiei dintr-o perspectivă ecumenică şi interculturală, dar contextuală; demonstrarea relevanţei credinţei pentru viaţa personală a tinerilor, dar şi actualitatea ei pentru întreaga societate; echilibrul dintre dezvoltarea gândirii independente şi responsabile, pe de o parte, şi capacitatea de identificare cu forme şi tradiţii creştine, pe de altă parte; de unde eu înţeleg că se poate discuta inclusiv despre modul în care omul de azi abordează fenomenul religios, ceea ce mi se pare esenţial în predarea religiei.

Întorcându-mă însă la manualul şi la programa în discuţie, e vorba de programa Cultului Ortodox, ceva nu pare a fi în regulă. Poate că este de vină şi faptul că uneori cei care predau Religia au făcut din aceasta o cauză personală, în ideea de convertire la ortodoxie sau poate că există prea mult dogmatism şi ecumenism şi prea puţină interculturalitate, prea puţină aplecare către proble­matica lumii de azi, deşi obiectivele tuturor cultelor par a fi comune.

Nu-mi este clar totuşi modul în care se explică în clasa a IX-a ce valori şi atitudini ar trebui să cultive Religia. Iată, de altfel, cum arată valorile şi atitudinile care ar trebui însuşite: conştientizarea rolului învăţăturilor Bisericii în viaţa personală şi a comunităţii; dezvoltarea respectului faţă de cele sfinte; asumarea propriei identităţi religioase etc.; respect şi înţelegere faţă de semenii de alte credinţe şi convingeri; grija faţă de aproapele; interesul pentru aprofundarea cunoştinţelor religioase în vederea permanentei deveniri spirituale. Totul pare a fi în ordine şi nu prea!… La o mai atentă lectură am putea înţelege că fondul de universalitate al credinţei pare a fi neglijat, importantă fiind mai ales înglobarea unui anume specific. Pentru că nu ştiu în ce cheie trebuie citit următorul enunţ: „responsabilitate în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care decurg din apartenenţa la diferite identităţi (confesiune, naţiune, comunitate, profesie, cultură etc.”. La ce se referă drepturile şi obligaţiile?!…

Una peste alta, ceea ce mi se pare a fi palid exprimat în aceste valori şi atitudini, deşi competenţele generale sunt până la un punct corect formulate, este modul în care aceste atitudini se „socializează”, se „contextualizează”, aşa cum apare această necesitate la Cultului Evanghelic, de exemplu.

În locul unei mai atente discriminări a obiectivelor, în sensul unei mai largi deschideri către social (suntem doar la modulul „Om şi societate”!), şi a valorificării acute a unor valori precum binele, adevărul, frumosul, esenţiale în educaţia elevului contemporan, există o prea mare „grijă” pentru ecumenism, în sensul transformării elevului în practicant religios, fără de care credinţei nu i se acordă, se pare, nicio şansă.

Sigur, o discuţie pe o asemenea temă nu e deloc comodă. Ajuns aici, ne putem pune totuşi întrebarea de fond: poate cineva din MEN sau din agenţiile specializate să ne răspundă la întrebarea elementară, de politică şcolară, care este rolul de fond al predării religiei în şcoală într-un stat secularizat totuşi?! Eu nu am avut la îndemână o programă pentru gimnaziu a Cultului Ortodox (pe site-ul MEN nu există deocamdată o asemenea Programă!) pentru a răspunde la o asemenea întrebare, dar manualul poate fi o oglindă mai mult sau mai puţin fidelă (de fapt, mai mult fidelă!) a programei. Şi dacă lucrurile stau aşa, atunci sau programa e nefericit alcătuită, sau cei care au făcut-o n-au înţeles suficient rolul acestei discipline în şcoală.

Predarea Religiei în învăţământul preuniversitar este totuşi o chestiune prea serioasă pentru a lăsa loc la diverse speculaţii Nu ne încurajează, de exemplu, nici ceea ce conţine unul dintre capitolele tematice ale disciplinei la clasa a IX-a: Morală creştină, capitol potenţial deschis către viaţa cotidiană a societăţii. Dar conţinutul capitolului arată aşa: Poruncile divine; Legea morală a Vechiului Testament (Decalogul); Legea morală a Noului Testament (Predica de pe munte); Conştiinţa morală; Libertate şi opţiune; Despre păcat; Despre virtuţi. Toate bune şi frumoase, dar aici nu vedem nicio „polemică” cu lumea de azi, cu ceea ce este considerat în epoca noastră liberul arbitru, cu ceea ce a adus democraţia etc., etc. Şi nici o deschidere spre o eventuală convergenţă între religie şi ştiinţă, fenomen nu marginal în lumea de azi. De altfel, toată discuţia trebuie raportată la aşa-zisul modul „Om şi societate”. Fiindcă, de fapt, aproape nimic din acest capitol nu pare a se raporta în profunzime şi cu adevărat la relaţia om – societate. Modulul e, de altfel, plin de discipline precum istorie, logică şi argumentare, geografie(?!..). E adevărat, apare şi Educaţia civică în gimnaziu!…

Ce te faci, aşadar, când persoane responsabile direct sau indirect au dificultăţi în a integra finalităţile unor anumite discipline la acest modul?!… Pe undeva pare a fi vorba de ezitare şi amatorism. E un amatorism care arată de ce periodic voci din societatea civilă încearcă să-şi facă auzit glasul şi să avertizeze asupra pierderii în parte a substanţei, dar şi a coerenţei raportului dintre şcolaritate şi educaţie în şcoala preuniversitară de azi.

Nu este treabă mea să caut şi să găsesc această coerenţă şi această substanţă. Oricum, modulul numit pompos „Om şi Societate” suferă serios de lipsă de conţinut. El e mai degrabă un sofism demagogic decât o realitate educaţională. Educaţia elevului de azi nu înseamnă doar autonomie în gândire şi toleranţă, mult-bătutele valori europene, ci înseamnă mult mai mult. Iar suferinţa noastră cea mai mare ne este provocată azi mai ales de lipsa de adevăr. Ca şi de lipsa binelui!…

Ar fi poate timpul să purcedem la o îndreptare a lucrurilor.

Adrian COSTACHE