Socialize

Facebook
Home » Noutati » Gânduri autumnale

Gânduri autumnale

Ganduri autumnaleUn nou an școlar înseamnă uneori mai mult decât un simplu reper calendaristic în curgerea inexorabilă a timpului, mai mult decât un „crâmpei de veșnicie”. Semnificația lui poate depăși imediatul, conjuncturalul, chiar dacă spiritul veacului ne îndeamnă să lăsăm sentimentalismele deoparte și să judecăm totul rațional, la rece. Așadar, școala românească este gata pentru o nouă provocare, pentru un nou asalt al cohortelor de elevi din preuniversitar și al dascălilor lor, antrenând afectiv, ca și până acum, întreaga societate.

Dacă 2013-2014 iese din serie prin vreun element special în raport cu alții, acesta se referă incontestabil la finele celui de-al doilea termen al binomului, când se vor împlini exact 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Un sfert de veac de libertate pentru învățământul românesc! Când spunem răspicat libertate ne gândim la dispariția încorsetărilor politico-ideologice, a servituților multiple pe care le trăiau slujitorii școlii, la „genuflexiunile” oportuniste și obediente ale diriguitorilor educației, la precaritatea infrastructurii școlare, la formele insidioase ale delațiunii, la îngustimile dogmatice ale unor decizii de sus, la îndoctrinarea tinerelor generații, la festivismul calp și, nu în ultimul rând, la manipularea conștiințelor. Acesta a fost prețul greu al unei epoci, care n-a avut însă numai pete negre, iar martorii și „actorii” ei n-ar trebui aneantizați prin demonizare și nihilism total. Ceea ce a fost valabil în trecut a fost deja validat de timp și reprezintă, în fond, un câștig al tradiției românești, al istoriei. Din păcate, sfertul de veac invocat mai sus n-a fost nici senin și nici dătător de mari speranțe; n-a confirmat uriașele așteptări ale oamenilor și n-a dezvăluit o viziune strategică pe termen lung. ~n felurite moduri, opinia publică românească a putut afla că Revoluția singură nu este suficientă pentru a genera un sistem de educație modern, coerent, performant. Sincopele în reformă, avalanșa schimbărilor politice, „toboganul” miniștrilor Educației, înlocuiți în cascadă încă înainte de a înțelege bine filozofia funcției, puținătatea bugetului alocat, legislația fluidă și atâtea alte inconsecvențe, „fracturi” decizionale, mistificații și încropeli au vulnerabilizat sistemul și au făcut să batem și acum pasul pe loc. Examenele din vară au arătat fără putere de tăgadă că hidra corupției este vie și nevătămată și că ia cele mai hidoase înfățișări în momentele cruciale. Fenomenul corupției seamănă cu destinul râurilor subterane, care dispar o vreme pentru a reapărea unde și când nu te aștepți. Partea vizibilă, devoalată accidental ori voluntar (prin efortul „organelor”), atestă că proporțiile reale ale corupției rămân încă necunoscute. Este clar că sistemul are o mare problemă și că de rezolvarea ei depind credibilitatea și șansa noastră de regenerare morală. După 24 de ani de căutări înfrigurate, n-am găsit încă formulele stabile pentru testele naționale și pentru bacalaureat, modificând și experimentând cu o tenacitate bizară procedurile, metodologiile, finalitățile. După ani de dezbateri – multe sterile, neîndoielnic – n-am ajuns încă la opțiunea clară pentru examenele de admitere în liceu și în facultăți; este încă ezitantă construcția filosofiei clasei pregătitoare, lăsându-se părinților în cele din urmă răspunderea deciziei finale; este întârziată reforma instituțională la nivel universitar și s-au luat nu demult măsuri drastice (neacreditarea a zeci și sute de specializări și monitorizarea a zece universități cu probleme) exact în săptămânile fierbinți ale admiterii. Nu spunem că măsurile respective nu erau necesare; momentele alese au generat însă uimire și consternare. De ce să nu facem bine și din vreme?

Anul școlar 2013-2014, care încheie sfertul de veac post-decembrist, naște, ca și precedenții, noi așteptări și speranțe. Legal suntem în Europa de aproape șapte ani, dar încă visăm la rigoarea, civilizația și educația apuseană, afișând un complex de inferioritate, mentalități de plan secund, atitudini de subordonare. Puhoiul de candidați pentru facultățile de medicină, atât la București, cât și în țară, nu se explică prin iluminări bruște ale nației cu privire la sănătatea colectivă; rațiunile sunt prozaic de practice și lesne vizibile: în ultimul deceniu, zeci de mii de medici români au plecat în Occident pentru salarii consistente, inimaginabile aici. „Se câștigă bine afară!” – iată axioma exodului. In consecință, adolescenții români, motivați de noul spirit al veacului, de moda transferului profesional peste hotare, aleg hotărât amfiteatrele… medicale. Dacă o parte vor rămâne pe loc – cu atât mai bine, când atâtea spitale județene cu pretenții au un mare deficit de personal calificat și când atâtea comune trăiesc fără medici.

Uriașul angrenaj al preuniversitarului s-a pus în mișcare pentru un nou ciclu școlar, în rotirea solemnă a anotimpurilor. România stă iarăși la porțile speranței (de mai bine) și așteaptă marile revelații ale bunăstării. ~n fond, de ce avem nevoie de educație? Pentru a ieși din sub-istorie (ca să folosim formula unui celebru eseist francez de origine română), pentru a garanta fericirea (greu termen!) acestui popor năpăstuit și nedreptățit de destinul obiectiv. Poate că mitul păsării Phoenix nu este doar o poveste, ci și o metaforă palpabilă pentru vremurile noastre tulburi și neașezate. Încă se mai poate spera…

 Teodor PRACSIU