Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Gânduri la început de reformă

Gânduri la început de reformă


Motto:
„…și-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai…“

Centrarea pe elev. Formarea de competențe, nu transmitere de informații. Metode moderne de predare, interactive. Folosirea noilor tehnologii în predare. Dezvoltarea gândirii critice și încurajarea implicării.

Lista poate continua. O înșiruire incomensurabilă de proceduri exclusiv pozitive, sursă de entuziasm debordant, înfierare a absurdității școlii de până acum. Și toate, rezultatul unui lung șir de nopți în care psihologii moderni, conectați la energiile ancestrale, au făcut cercetări pe subiecți traumatizați, frustrați și interiorizați într-o lume care nu mai e de actualitate, într-un univers plin de sumbre umbre ale trecutului.

Astfel, revoluția sistemului românesc de învățământ trebuie să aibă fața unui Eden în care leul și antilopa aleargă unul lângă altul, prin lanurile de grâu copt, oprindu-se din când în când pentru a se putea privi în ochi și să-și de-a like-uri cu emoticoane pline de inimioare. Cam acesta ar fi îndemnul ultimilor ani; un îndemn către un apostolat fără limite, fără restricții și fără violență, de orice natură ar fi ea. Fără note, fără reguli în clasă, cu zâmbetul pe față chiar și atunci când, răvășit interior de cine știe ce originalitate creatoare și creativă, elevul își trimite „fuck“-ul către plicticosul profesor.

…cam așa înțeleg ceea ce se întâmplă, ceea ce ni se întâmplă.

Și nu știu dacă sunt bulversat sau mi-e frică. Nu știu dacă este aievea sau sunt în mijlocul unui vis greu de străbătut. Nu pot să îmi dau seama dacă aceia care iau în serios toate astea sunt chiar convinși de ele sau își râd de noi, de noi toți: de profesori, de elevi, de părinți, de „opinia publică“ (cea-la-toate-pricepută).

Doar două componente ale acestei imponderabilități în care ne ducem existența profesională în secolul al „două-și-unu-lea“:

Întâi că programa („aerisită“ în ultimii treizeci de ani sub aproape fiecare ministru al învățământul) este un greu blestem pentru toți cei implicați. Respingătoare la vedere și plină de duhori viscerale, ea are meritul de a-i mulțumi doar pe cei care nu au nicio legătură cu școala, analiști frumos vorbitori de pe scaun sau fini psiho-pedagogi cu putere de decizie și cu apucături de profet. Informație sufocantă, lipsită de aproape orice legătură cu lumea reală, plină de „detalii tehnice“ aflate în relații alambicate – de aici, bucuria care ne copleșește la orele de matematică din ultimele decenii. Astfel îi pregătim pe elevii noștri pentru o lume ideală, o lume „teoretică“, o lume care… nu există.

Dar programa trebuie parcursă. E lege! Profesorul este obligat prin lege să parcurgă materia, iar prin vocație este obligat să se facă înțeles – asta e prima contradicție.  Cum să mă fac înțeles alergând? Cum să transform predarea într-o plăcere similară celei pe care o resimți când desenezi fără să depășești liniile? Cum să transmit bucuria savurării unei ciorbe când ești cu totul în ceaunul în care aceasta fierbe?

Apoi examenele naționale

Deși știm cu toții că idealul educațional românesc nu este promovarea examenelor, ci oferirea în școală a tuturor formelor de educație. Și totuși, aici apar statisticile de după examen – diavolescul sindrom post-decembrist – care ucid cu sânge-rece orice dovadă de inocență profesională a profesorului. Jumătate din vară, în fiecare an, e paralizată de rezultatele incomprehensibile de la examenele naționale. Mass-media acuză, ministerul acuză și cere măsuri punitive. Profesorii nu s-au făcut plăcuți, nu au transmis pasiunea pentru studiu. La matematică, dezastru! Aici apare și opinia unor părinți: dacă elevul a reușit, e meritul lui că a învățat. Dar dacă nu a reușit, este vina profesorului. Tribunalele ad hoc ale poporului se dezlănțuie. Cauzele? Nu contează! Analizăm doar efectele. Iar acestea sunt dezastruoase.

Și-atunci întreb: dacă în aceste condiții rezultatele sunt dezastruoase, cum ar fi dacă am preda „modern“, dacă la clasă predarea ar fi profund empatică, iar pentru tema neefectuată frecvent am felicita elevul, îndemnându-l să facă ce crede el ca să se simtă bine? Ce ar fi atunci?

De fapt, efectele sunt mai puțin importante atât timp cât pe nimeni nu preocupă cum s-a ajuns aici. Deși e evident motivul acestui declin, deși e limpede că e ceva putred la mijloc. Nici haosul nu poate fi perfect dacă nu e controlat.

Deși totul e o falsă problemă

Pentru că nu e normal ca toți să fie foarte buni la limba română, la istorie, la fizică, la toate disciplinele. Pentru că nu toți trebuie să fie buni la matematică. Pentru că nu toți pot să fie buni la matematică. Pentru că nu e normal să crezi că toți trebuie să aibă o gândire algoritmică și să poată construi în mod firesc raționamente matematice.

Pentru că, stimabililor, ca și arta, matematica nu este „de stânga“. Mai exact, nu este pentru toți. Și e normal să fie așa.

Nu vi se pare ciudat că nimeni nu se miră că atât de mulți elevi nu pot desena frumos? Că atât de mulți elevi nu pot cânta, fiind profund afoni? Că năucitor de mulți adulți vorbesc limba română în altă limbă, stricată, urâtă și dezgustătoare? În schimb, procentajul promovabilității la matematică este o problemă națională, dacă nu chiar planetară.

Și atunci mă întreb: ce pot să fac eu, profesorul de matematică? Eu, cel care nu mă pot face plăcut elevilor prin materia mea, printre șirurile nesfârșite de formule și teoreme care „nu se știe niciodată când le vor prinde bine în viață“. Eu, cel care vreau să fiu alături de copii și de problemele lor (căci e foarte clar că fiecare dintre ei este și are o istorie), dar nu pot să nu predau programele din ce în ce mai inodore și insipide și, apoi, să dau eu exemenele în locul lor. Eu, care vreau să fac reformă, dar nu pot pentru că mi-e frică. Mi-e frică să nu fiu singur.

Și atunci, stau și mă întreb, tradițional, cu degetul la tâmplă și privind pierdut cum trece vremea, în timp ce o oaie perversă îmi povestește despre urzeli doar de ea auzite.

Prof. Cătălin Mâinescu