Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » GEORGE COŞBUC – CENTENARUL TRECERII ÎN ETERNITATE

GEORGE COŞBUC – CENTENARUL TRECERII ÎN ETERNITATE

Se împlinesc, pe 9 mai 2018, 100 de ani de la moartea lui George Coşbuc. În anul celebrării Centenarului Marii Uniri, comemorăm centenarul plecării în eternitate a marelui poet. Coşbuc nu a mai apucat să vadă visul românilor ardeleni şi din toate provinciile româneşti împlinit. A fost şi visul lui, pentru care a luptat cu mintea şi cu scrisul, pe care le-a pus în slujba ridicării poporului, în special a ţărănimii, a emancipării românilor. Dar destinul a făcut să nu trăiască marea înfăptuire naţională, la care, prin opera lui culturală şi spirituală, şi-a adus o însemnată contribuţie. După cum, aceeaşi soartă i-a hărăzit ca ultimii ani ai vieţii să-i trăiască în suferinţă, după tragedia pierderii fiului său, şi să-şi încheie prea repede viaţa şi opera, la vârsta deplină a maturităţii creatoare, la numai 52 de ani. Când, după portretul creionat de G. Călinescu, „Coşbuc arăta ca un ţăran ostenit de legarea snopilor”.

Prin poeziile lui, care conturează o frescă spirituală a lumii satului, precum şi o cronică esenţializată, cu rol exemplar, a istoriei mai vechi („Decebal către popor”, „Moartea lui Gelu”, „Cetatea Neamţului”, „Moartea lui Fulger”, „Paşa Hassan”, „Golia ticălosul” ş.a.) sau contemporane lui („Trei, Doamne, şi toţi trei”, „O scrisoare de la Muselim-Selo” etc.), Coşbuc a avut un rol important în trezirea conştiinţei naţionale şi afirmarea identităţii spirituale a românilor. A apărat drepturile conaţionalilor din Transilvania, a susţinut frenetic cauza ţăranilor în lupta lor pentru pământ („Noi vrem pământ!”). Lirica lui Coşbuc transfigurează în versuri memorabile universul satului românesc, tradiţiile şi spiritualitatea populare, miturile, basmele şi legendele, emoţia, vibraţia sufletească şi fiorul iubirii („Nunta Zamfirei”, „Crăiasa Zânelor”, „Nunta în codru”, „La oglindă”, „Nu te-ai priceput”, „Numai una” etc.). Poeziile lui au intrat în conştiinţa poporului, fiind, încă din antumitatea poetului, memorate de copii şi de maturi, recitate la serbări publice, atât pentru frumuseţea lor, cât şi pentru mesajul transmis, înţeles şi trăit de oamenii simpli ca un sprijin moral. Primul mare poet ardelean, Coşbuc a fost receptat, pentru modul liric în care a vibrat alături de popor, ca „poetul ţărănimii”. Într-o scenă din romanul „Ion”, învăţătorul Zaharia Herdelea îşi conduce fiul, pe Titu Herdelea, la trenul care pleca la Bucureşti cu vorbele: „Dumnezeu să te ajute şi să ajungi cât Coşbuc de mare!”. Dar cel care a cântat viaţa oamenilor simpli, miturile şi istoria a fost şi un cărturar cu o solidă cultură clasică şi modernă, cunoscător al limbilor greacă, latină, sanscrită, italiană, germană, care a tradus în chip memorabil opere clasice: „Odiseea”, „Eneida”, „Bucolice”, „Georgice”, „Rig Veda, „Mahabharata”, „Ramayan a” (fragmente), „Divina Commedia” (traducere magistrală), „Don Carlos” (Schiller) şi altele, daruri nepreţuite făcute culturii româneşti. Ca recunoaştere a valorii poeziei şi a operei sale culturale, Coşbuc a fost primit, în anul 1916, în Academia Română, ca membru titular. Clasic al literaturii române, marele poet George Coşbuc rămâne în istoria şi memoria culturii româneşti ca una dintre figurile ei luminoase, tragic aureolate de suferinţă, dar transfigurate de nobleţea unei gândiri umaniste de largă acoperire naţională şi universală.

 

Să ne amintim câteva versuri:

 

„Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.”

(Paşa Hassan)

 

 „Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!”
(Noi vrem pământ!)

 

„Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.”
(Nunta Zamfirei)

 

(Sorin Ivan)