Interviu cu prof. Constantin Huică, preşedinte Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământ Gorj
Stimate domnule preşedinte, deşi deocamdată e linişte în educaţia românească şi lucrurile ar părea că merg bine, sindicatele au ameninţat săptămâna trecută cu proteste. Care sunt nemulţumirile lor?
Colegiul Naţional al Liderilor, analizând proiectul Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi anexa referitoare la familia ocupaţională „Învăţământ“, a constatat o serie de neajunsuri şi inadvertenţe, cele mai importante fiind încălcarea Programului de guvernare aprobat de Parlamentul României, în condiţiile în care acesta prevede o creştere a salariilor cu 20% începând cu 1 iulie 2017 şi cu 30% de la 1 ianuarie 2018, iar în proiectul Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se propune ca prima tranşă de majorare, în procent de 50%, să se acorde de la 1 ianuarie 2018. Această propunere înseamnă o diminuare cu 6% a majorărilor salariale şi, ceea ce este mai important, provoacă în rândul salariaţilor din sistemul de învăţământ o stare de neîncredere şi suspiciune referitoare la transpunerea în practică a prevederilor viitoarei legi privind salarizarea unitară.
Poziţionarea în grila de salarizare a funcţiilor didactice este nemulţumitoare, atât timp cât, pe o scară de la 1 la 12, coeficientul maxim de multiplicare pentru profesorul S, cu gradul didactic I, ar urma să fie în anul 2023 de 2,76 (la gradaţia 5), coeficient care reprezintă 0,23 din indemnizaţia preşedintelui României. Precizăm că în Legea nr. 284/2010 aceeaşi funcţie are coeficientul 5,36 pe o scară de la 1 la 15, ceea ce reprezintă 0,35 din indemnizaţia preşedintelui României. Proiectul Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice demonstrează faptic că învăţământul nu este o prioritate naţională, aşa cum se clamează. În aceste condiţii, Colegiul Naţional al Liderilor FSLI solicită Parlamentului României următoarele: aplicarea primei tranşe de majorare de la 1 iulie 2017 şi a celei de-a doua începând cu 1 ianuarie 2018, în conformitate cu prevederile Programului de guvernare aprobat de Parlamentul
României; revizuirea coeficienţilor de ierarhizare pentru funcţia didactică de predare, astfel încât salariul de bază maxim în învăţământul preuniversitar, corespunzător gradaţiei 0, să reprezinte aproximativ 0,28 din indemnizaţia preşedintelui României. Această modificare se impune şi pentru a transpune în practică mai multe decizii ale Curţii Constituţionale a României (202/2015, 510/2015, 597/2015 etc.), conform cărora „…deşi legiuitorul are dreptul, potrivit Legii fundamentale, de a reglementa salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar, totuşi, în activitatea de legiferare în această materie, legiuitorul trebuie să ţină seama că învăţământul constituie prioritate naţională, iar salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar trebuie să fie în acord cu rolul şi importanţa muncii prestate“; remedierea anomaliilor din proiectul Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în ceea ce priveşte grilele propuse pentru funcţiile de conducere, precum şi pentru anumite funcţii didactice auxiliare şi nedidactice.
Colegiul Naţional al Liderilor FSLI a hotărât, în numele membrilor de sindicat, că, în situaţia în care Parlamentul României nu va remedia problemele semnalate, urmează să se declanşeze acţiuni legale de protest.
O problemă uriaşă a învăţământului preuniversitar românesc o constituie şcoala rurală. În multe zone din ţară ea este, în momentul de faţă, o bombă cu ceas. Care este situaţia în judeţul dumneavoastră? De ce credeţi că s-a făcut atât de puţin pentru aceste zone în ultimii 30 de ani? De ce s-a investit atât de puţin în şcoala rurală şi avem încă unităţi de învăţământ cu WC în fundul curţii?
În şcolile de la sat, copiii duc o lipsă acută de calculatoare, laboratoare şi biblioteci. Foarte mulţi dintre ei abandonează timpuriu şcoala din cauza sărăciei. În mediul rural, numărul de elevi pentru fiecare colectiv este de 17-18, cu o medie de aproape 13 elevi pentru fiecare cadru didactic. Din păcate, rata de abandon şcolar este superioară mediei naţionale. Ca subsistem social, sistemul de învăţământ se află în continuă interacţiune cu sistemele economic, politic şi alte componente ale sistemului social. Schimbările produse în sfera demografică, economică, dar mai ales evoluţia contextului social şi-au pus amprenta şi asupra evoluţiei din ultimii ani a sistemului de învăţământ, inclusiv asupra evoluţiei şi distribuţiei reţelei de învăţământ. Evoluţia demografică negativă, ca urmare a scăderii natalităţii şi a migraţiei externe a populaţiei, a condus la modificări importante în reţeaua şcolară, dar problemele cu impactul cel mai puternic sunt legate de discrepanţele de natură socio-economică. Dintre acestea amintim: dificultăţi în organizare şi costuri ridicate pentru asigurarea învăţământului rural, acesta fiind confruntat cu zone izolate, probleme de acces, lipsa infrastructurii locale sau a utilităţilor, dificultăţi întâmpinate cu deosebire în organizarea unităţilor de învăţământ preşcolar şi primar; accesul dificil către unitatea de învăţământ (din localitatea de domiciliu), pentru continuarea studiilor, începând cu învăţământul gimnazial, face ca multe unităţi din mediul rural să fie frecventate de copii din localităţile vecine, această situaţie afectând, mai ales, unităţile de învăţământ liceal şi profesional; diferenţele de densitate între populaţia din mediul urban (mai ridicat) şi cea din mediul rural (mult mai scăzută) determină, pe de o parte, supraaglomerarea şcolilor din mediul urban (multe dintre ele fiind nevoite să funcţioneze în două schimburi) şi pe de altă parte, creşterea costurilor de şcolarizare din rural pentru unităţile care funcţionează cu puţini copii pe clasă sau în regim de clase simultane.
De fapt, România rurală, în ansamblu, este o bombă cu ceas. Ce credeţi că s-ar putea face pentru ca decalajul dintre rural şi urban să se diminueze?
Suntem cu toţii de acord că sistemul de învăţământ românesc trebuie reformat din rădăcini, dar o schimbare majoră este un risc politic de mare amploare, căci orice încercare de răsturnare a actualei stări de lucruri s-ar lovi de o rezistenţă incredibilă care l-ar arunca pe îndrăzneţ în afara sistemului.
De aceea, cred că ideea de schimbare a învăţământului românesc poate fi aplicată numai în paşi mici. Unul dintre paşii la care vreau să mă refer în acest articol vizează învăţământul rural. Este bine cunoscut faptul că starea şcolilor şi calitatea actului didactic sunt inferioare în mediul rural. Aducerea învăţământului rural la starea învăţământului urban actual ar fi o mare reuşită pentru sistemul care refuză să accepte cu uşurinţă schimbarea. Este de asemenea ştiut faptul că mediul în care învaţă copiii din satele româneşti trebuie îmbunătăţit.
Toaleta elevilor din fundul curţii şcolii care stă să cadă. Sobele din clase, prea puţin încălzite, nu reuşesc să creeze o atmosferă acceptabilă. Înfofoliţi în haine, cu căciuli şi mănuşi, cu nasurile roşii nu se poate face şcoală. Copiii se prefac că sunt atenţi, stau amorţiţi în bancă. Băncile şi scaunele sunt vechi şi de proastă calitate. Doar cei mai ambiţioşi dintre aceşti copii ajung la liceu, dar ceilalţi? Nu peste tot elevii au acces la calculatoare, nu există o asemenea sală de clasă pentru ei. În bibliotecă sunt câteva calculatoare vechi, dar nimeni nu-i duce pe copii acolo. Crearea unor condiţii decente (căldură, baie în şcoală) nu numai că ar atrage copiii la şcoală, dar ar fi baza unui învăţământ de calitate.
Ceea ce e însă mai puţin cunoscut e faptul că în şcolile din mediul rural e nevoie de profesori calificaţi. În şcoală, cei mai mulţi profesori sunt în pragul pensionării sau sunt deja pensionari, iar cei câţiva rătăciţi veniţi din oraş au mereu planuri de ducă în ţări străine pentru munci sezoniere.
Unii profesori locuiesc în sat, dar mulţi fac naveta. În fiecare lună completează cereri şi adună bilete de microbuz pentru decontarea transportului. Le lipesc şi le duc la Primărie. Din salariu, aproape 200-300 de lei sunt cheltuiţi pe drum. În unele cazuri, profesorii primesc aceste sume, apoi însă trebuie să acţionăm în instanţă pentru recuperarea sumelor respective. Primarii cer să aştepte, că nu sunt fonduri pe moment. În biblioteca şcolii nu sunt materiale didactice moderne care să fie folosite la clasă. Profesorii şi elevii trebuie să cumpere culegeri, să xeroxeze planşe sau alte documente pe banii lor. Cei mai buni profesori din sat nu rămân, ci preferă acele comunităţi unde îşi pot mări substanţial veniturile. Acesta este şi motivul pentru care există o concurenţă atât de mare la ocuparea posturilor libere în oraşele mari. Iar consecinţa acestui fapt este că în sat rămân unii profesori care nu sunt bine pregătiţi pentru disciplina pe care o predau sau sunt lipsiţi de experienţă. Şi pentru că în sate sunt mai multe posturi vacante decât profesori, apar de multe ori profesori care fie nu promovează concursul de titularizare, fie obţin note mici necalificaţi.
În mediul rural, singura sursă de venit a profesorilor este salariul mic. Din partea consiliului local, profesorii primesc rareori un sprijin pentru transport. Iar sporul de rural este în prezent aproape nesemnificativ, în orice caz nu atrage profesori. Cred că aceştia trebuie încurajaţi financiar să rămână în învăţământul rural, sporul pentru învăţământul rural trebuie să fie demn de luat în seamă şi atât de consistent încât să atragă profesori calificaţi şi bine pregătiţi.
Soluţia pe care o întrevăd este creşterea salariilor profesorilor care predau în mediul rural, iar creşterea aceasta trebuie să fie substanţială. De exemplu, din finanţarea pe care o primesc consiliile locale, o anumită sumă va fi acordată profesorilor, ca spor de rural. Dacă aceste sume nu sunt folosite pentru atragerea profesorilor, în anul următor consiliul local pierde aceste sume. Iar această soluţie nu înseamnă o dezechilibrare a sistemului. În condiţiile pe care le-am descris, sunt foarte puţini profesori care acceptă să lucreze în mediul rural, iar creşterea semnificativă a salariilor pentru mediul rural va avea ca efect stabilirea unui echilibru al concurenţei pentru titularizare în sat şi oraş.
Apropo de salarizare, sub noua guvernare, educaţia e unul dintre sistemele privilegiate.
De la 1 ianuarie 2017, personalul din învăţământ a beneficiat de o mărire salarială de 15 la sută. Tot de la această dată, personalul din învăţământ a beneficiat şi de sporuri mărite. Până aici, totul e în regulă. Problema este că, în paralel cu aceste majorări, dascălii pierd mai mulţi bani decât primesc.
În bugetul pe 2017 nu sunt prevăzute fonduri pentru plata celei de-a patra tranşe a drepturilor salariale obţinute în instanţă în urma unor sentinţe judecătoreşti pe legile 221 şi 330. S-a stabilit ca aceştia să primească banii eşalonat, în termen de cinci ani Dar surpriză! În bugetul pe anul acesta nu s-au prevăzut bani în acest scop. La un calcul simplu, mulţi profesori nu câştigă din majorare cât pierd din faptul că nu mai primesc drepturile salariale câştigate în instanţă.
Preşedintele Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ a ridicat această problemă încă din momentul în care am văzut proiectul de buget pe 2017, din care lipsea cu desăvârşire capitolul privind sumele pentru drepturile băneşti câştigate prin sentinţe judecătoreşti. Au fost cerute întrevederi la nivelul Guvernului. Reprezentantul Federaţiei a ridicat problema în Consiliul Economic şi Social, iar acesta din urmă a avizat, totuşi, proiectul de buget.
Mai mult, anul trecut a fost adoptată Legea 85/2016, prin care s-a aprobat plata drepturilor salariale şi pentru personalul din învăţământ care nu a fost reprezentat de sindicat în procesele de recuperare a banilor.
Culmea, cei care s-au luptat în tribunale pentru drepturile lor băneşti sunt pedepsiţi acum prin faptul că bugetul nu prevede bani pentru ca ei să-şi primească drepturile salariale câştigate în instanţă. În schimb, ceilalţi, beneficiarii Legii 85, vor primi anul acesta prima sau a doua tranşă, după caz, din banii tăiaţi.
Salariile s-au mărit, dar sporurile nu se calculează la salariul de bază mărit.
De la 1 ianuarie 2017, personalul din învăţământ a mai primit, pe lângă majorarea salarială de 15 la sută, şi sporuri mai mari. S-a acordat un spor de 10-25 la sută din salariul de bază, proporţional cu timpul efectiv lucrat şi calculat în funcţie de numărul elevilor sau al studenţilor practicanţi pentru personalul didactic desemnat să conducă şi să realizeze practica pedagogică pentru pregătirea educatorilor şi învăţătorilor, institutorilor şi profesorilor. Alt spor este de 7-15 la sută din salariul de bază pentru personalul didactic ce asigură predarea simultană la două, trei sau patru clase de elevi. Un spor de până la 20 la sută din salariul de bază se acordă pentru personalul didactic calificat şi personalul didactic de conducere care îşi desfăşoară activitatea în localităţi izolate. Doar că aceste sporuri se calculează raportat la salariul de bază din 2016, nu la cel actual, mărit cu 15 la sută. O şmecherie pentru economie pe seama profesorilor.
Am primit un comunicat prin care am fost anunţaţi că problema e în rezolvare. Între timp, sporurile rămân plafonate la nivelul anului 2016, Guvernul anunţând că va remedia situaţia în 2018, iar noi vom demara alte procese.
Funcţionează dialogul social guvern–sindicate? Şi dacă da, e real, eficient?
La ora actuală există o comunicare constantă între Guvern şi sindicatele din învăţământ. Există un dialog între miniştrii şi preşedinţii federaţiilor sindicale. Unele nemulţumiri ale noastre sunt de foarte mulţi ani, dar avem această aşteptare faţă de guvern, să rezolve măcar o bună parte dintre ele. La nivel de judeţ, colaborarea cu reprezentanţii inspectoratului şcolar este bună, iar problemele care apar încercăm să le rezolvăm.
Credeţi că vom avea într-un viitor decent un sistem de educaţie sincronizat cu învăţământul secolului XXI?
Educaţia secolului XXI vizează procesul complex de formare şi dezvoltare prin îmbunătăţirea performanţelor a fiecăruia dintre noi. Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura informativă a procesului educativ spre cea formativă, atât de deficitară până nu demult. Se ignoră astfel armonizarea laturii cognitive a persoanei cu cea afectivă, atitudinală şi comportamentală. Într-un astfel de cadru educaţional elevul este tratat ca un „recipient“ pentru informaţii şi mai puţin ca o persoană reală, cu individualitate şi reacţii emoţionale determinate de tribulaţiile unei personalităţi în formare. Învăţământul românesc preuniversitar şi universitar deopotrivă trebuie să aibă ca scop formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, cu un sistem axiologic ferm conturat.
Conceperea şcolii ca instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă eficient nevoilor psihologice şi sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine, pentru diminuarea şi prevenirea tulburărilor de adaptare specifice vârstei, pentru formarea unor cetăţeni responsabili ai societăţii civile, este vitală. În acest sens, trebuie să identificăm soluţii şi modalităţi eficiente de colaborare şi sprijin, prin dialoguri între profesorii din mediul preuniversitar
şi universitar, menite să conducă la armonizarea eforturilor noastre în beneficiul tinerilor pe care îi formăm.
Ce vă aşteaptă în următoarea perioadă de timp şi ce speraţi în continuarea de la actuala putere, pentru Educaţie, pentru cadrele didactice din judeţ şi, de ce nu, din ţară?
Principalele probleme ale personalului didactic din România se consideră a fi deficitul de statut social, deficitul de profesionalizare, de informare, de comunicare şi participare.
Dacă ameliorarea sau rezolvarea primelor două poate fi rezolvată pe termen scurt, prin strategii adecvate de descentralizare a sistemului de învăţământ, problema deficitelor de statut şi de profesionalizare necesită măsuri de politică educaţională pe termen mediu şi lung. În acelaşi sens, atenuarea deficitelor personalului didactic este, în mare măsură, condiţionată de recunoaşterea salarială.
Între priorităţile reformei învăţământului trebuie să se regăsească obiectivul creşterii veniturilor corpului profesoral, obiectiv subordonat criteriilor de competentă şi performanţă profesională dovedită, şi nu celor de natură birocratică. Aceasta presupune crearea unei pieţe veritabile a resurselor umane pentru învăţământ. Opţiunea asupra măsurilor şi implementarea acestora vor angaja toţi actorii sistemului educaţional şi întreaga societate, iar rezultatele pozitive ale ameliorării deficitelor arătate sunt condiţionate inclusiv de schimbări la nivelul mentalităţilor şi sistemului de valori dezirabile în societate.
Educaţia, conform aprecierilor Guvernului, este o prioritate naţională. Programul guvernamental s-a bazat pe strategia de dezvoltare, pe forţa creatoare a intelectualităţii.
Sistemul de învăţământ nu se bucură de o atenţie specială în cadrul programului de dezvoltare pe termen lung. În această direcţie ar trebui acţionat pentru consolidarea rolului şcolii, asimilarea limbajului informatic, asigurarea condiţiilor pentru învăţarea a două limbi de circulaţie internaţională. Aprofundarea studiului limbii, istoriei şi civilizaţiei române, pentru realizarea educaţiei de bază pentru toţi. Pentru atingerea acestui din urmă obiectiv sunt necesare o serie de măsuri: programe speciale de educaţie pentru persoanele cu handicap, programe compensatorii pentru persoanele excluse din viaţa socială normală, programe de prevenire a abandonului şcolar, de generalizare a învăţământului preşcolar, crearea celei de-a doua şanse pentru persoanele cu instruire incompletă, programe de susţinere a limbilor şi culturilor minoritare, de dezvoltare a zonelor defavorizate, de reinserţie pentru persoanele marginalizate sau excluse social.
Interviu realizat de Oana Panait
