Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Ieșirea din letargie în Anul Centenar al Marii Uniri

Ieșirea din letargie în Anul Centenar al Marii Uniri

Cu emoție, încrâncenare, bucurie sau cu ură scăpată din corsetul zdențuit de vremuri, în debut de decembrie, națiunea română a sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Într-o formă sau alta, ziua națională din acest an ne-a mișcat pe toți, deoarece mediatizarea permanentă a actului istoric de la 1 Decembrie 1918, încă de la începutul anului 2018, a făcut posibilă eliberarea unei energii colective pe care, poate, nu o bănuiam. Evident, totul în exces, adesea cu violență, sălbăticie și, pe alocuri, cu grobianism.

La scară macrosocială, am putea fi ușor jenați de modul în care, uneori, ne-am promovat pe noi înșine în Anul Centenar al Marii Uniri. Și totuși, disecând filmul social al anului, observăm la nivel colectiv ieșirea din letargie a națiunii române din lăuntru și din afara țării, cu o constanță și o determinare nemaiîntâlnite în ultima sută de ani; nici măcar evenimentele din decembrie 1989, de o violență și amploare nemaivăzute pe pământul străbun de la cel de-al Doilea Război Mondial, n-au adus consistență în construirea unui proiect coerent de țară, ci au eșuat rapid în insulițe de egoism, după principii precum: scapă cine poate, după mine potopul sau cine poate oase roade, cine nu… Astăzi, la o sută de ani de la cristalizarea rotundă a ființei naționale, se întrevăd și la noi, românii, semnele ieșirii din marasmul vremurilor. Am devenit mai critici cu decidenții din țară ori din clubul european, am început (timid încă!) să înfierăm lucid corupția, minciuna și noua limbă de lemn, am devenit ceva mai generoși cu cei căzuți în nevoi. Și, dincolo de toate, în ciuda unor voci care au atacat sistematic orice proiect de anvergură al națiunii române, am contribuit cu modestele noastre puteri, la construirea Catedralei Mântuirii Neamului – edificiu reper în ființarea Bisericii Ortodoxe Române.

Știm însă că pleacă în Occident resursa umană tânără și fecundă a țării, neidentificând  încă argumente pentru drumul de la Vest înspre curbura Carpaților. Și totuși, oricât ar părea de dureros, am convingerea că, dacă tinerii noștri nu vor descoperi motivația revenirii în Patria  Mamă, următoarele decenii vor deveni terenul fertil pentru fixarea unor conglomerate umane din Africa și din Asia în România. De vreme ce foamea de spațiu e mistuitoare la nivel mondial, iar țara noastră are încă resurse naturale, dar se confruntă cu un deficit real de forță de muncă, rezultă că, după umplerea creuzetului în Apus, vechea Dacie va fi una din țintele favorite ale migranților. Cât timp nou-veniții se vor integra în societate, vor învăța și vor utiliza limba română, fără a marșa pe fundamentalismul de orice tip, perspectivele dezvoltării socio-economico-culturale vor fi pozitive, întrucât sângele proaspăt va spori nu doar zestrea genetică a aborigenilor, ci și patrimoniul național de valori.

Important ar fi ca, în eventualitatea acestui scenariu, să nu fim noi, autohtonii, cei asimilați, mai ales că avem o atracție aproape bolnăvicioasă spre mărgelele de sticlă din afară…  Firește, nu invoc aici ,,Jocul cu mărgele de sticlă“ a lui Hermann Hesse, măcar că unora dintre noi nu ne-ar strica o vizită la bibliotecă pentru un volum de beletristică. Până atunci însă, solicit – atât în mass-media, cât și în Școala românească! – o mai atentă aplecare înspre Istoria Românilor, pentru a evita gafe de tipul difuzării la 1 Decembrie a cântecului ,,Hora Unirii“, ignorând semnificația versurilor publicate de Vasile Alecsandri în anul 1856... Dacă la Ziua Națională ,,să-l secăm dintr-o sorbire“ pe râul Milcov – hotarul dintre Țara Românească și Moldova – nu constituie o problemă întru unirea cu frații transilvăneni, să înțelegem că în viitor, într-o astfel de logică, pentru națiunea română ,,Treceți batalioane române Carpații“ ar putea fi un cântec al sărbătoririi Unirii Principatelor  Române de la 24 Ianuarie 1859?!?

Prof. Gruia COJOCARU