Ignoranța – o virtute?

Cu ceva vreme în urmă, un canal TV ce-și propusese să dezlege o enigmă în fața căreia însăși Poliția se dovedise neputincioasă a inițiat o emisiune interactivă, în cadrul căreia telespectatorii emiteau păreri legate de problema în dezbatere. La un moment dat, a intervenit și o tânără pe care moderatorul emisiunii a întrebat-o ce studii are… Cu aplomb, tânăra a răspuns: „Opt clase!“.
„Cam puțin, pentru vremurile noastre!“, a apreciat moderatorul, dar tânăra nu s-a lăsat:
„Ce contează?! Ceaușescu avea patru clase și a condus o țară!“
Într-o anchetă stradală, cetățenii sunt interogați asupra opțiunilor privind alegerea președintelui… Un intervievat își motivează preferința pentru un anume candidat: „…că are nevastă cu zece clase, nu fată de ministru, ca alții!“
O emisiune TV prezintă un documentar despre mult prea numeroșii asistați social și modul în care își justifică nemunca. Mulți afirmă: „Nu știu carte!“, dar n-o spun cu jenă sau regret, dimpotrivă, strigă în gura mare, ca și când, în numele analfabetismului, ar trebui ca societatea să le acorde drepturi speciale.
N-am să întreb – nici retoric măcar – de ce un om tânăr este analfabet într-o țară în care sunt obligatorii zece clase, n-am să încerc să descifrez mecanismul de gândire al celui care întrevede o înaltă virtute în puținătatea claselor absolvite, nici  consolarea la gândul că, absolvind  doar gimnaziul, oricum l-a depășit pe cel care cu doar patru clase a condus țara; vreau doar ca semnalul meu să fie „temă pentru acasă“ pentru  cei care întocmesc legi ale învățământului, dar nu numai, dacă ne gândim la obligativitatea învățământului, nu întotdeauna onorată, programe școlare și toate celelalte care contribuie la progresul cultural, adesea dovedindu-se a fi iluzoriu.
Carmen FOCȘA