Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Iluzia învăţatului (doar) din plăcere 

Iluzia învăţatului (doar) din plăcere 

E un truism absolut să afirmi că trăim într-o lume în schimbare accelerată. Educaţia însăşi pare a fi constrânsă să se conformeze schimbării rapide. Poate aşa se şi explică „neastâmpărul“ asociat reformei educaţiei în România de azi. Ca şi apariţia foarte multor lucruri care, în enunţuri mai mult sau mai puţin asociate retorismelor vremii, „bunelor practice“, pătrund în spaţiul sălii de clasă, uneori cu o insistenţă uimitoare. Toţi actorii de azi ai educaţiei (profesori, părinţi, elevi) dau uneori senzaţia de lume turbulentă, pusă pe harţă continuă.

Pe de altă parte, e foarte greu să poţi să realizezi o descriere coerentă a tabloului educaţiei preuniversitare, fiindcă realitatea nu e doar mişcătoare, ci şi diversă: vezi învăţătoarea, înregistrată mai ieri, care, cuprinsă de o disperare elementară ţipă la elevii mici, imposibil de stăpânit; sau, mai încolo, vezi imaginea unui profesor care experimentează jocul ca manieră didactică în învăţarea matematicii, ultimul caz voind să ne demonstreze, cu orice chip, că învăţatul temenic, serios, nu mai poate fi decât acela „din plăcere“. Nu ştiu dacă multă lume are timp să-şi dea seama ce poate să însemne o asemenea „axiomă“ – învăţatul (numai) din plăcere – pentru gândirea şi reprezentarea noastră asupra lumii şi asupra fiinţei umane. Cred că nici în cele mai înfloritoare momente de umanism o asemenea încredere în fiinţa umană nu a existat. Fiindcă în spatele unei asemenea teze se află, în fapt, un alt om, decât cel cu care noi, cei mai mulţi, educatori o viaţă, ne-am confruntat existenţa. O iluzie de om!

Dar haideţi să luăm în calcul o „situaţie de învăţare“ pentru ca lucrurile să fie ceva mai lumpezi. Voi face apel de data aceasta la propria experienţă de profesor pe care n-o consider neapărat semnificativă sau exemplară. În acelaşi timp, ea este totuşi experienţa unui dascăl care s-a considerat „responsabil“ şi dedicat meseriei. Profesor de română fiind, la un liceu bun, problema cea mai evident-dilematică a fost şi aici, în ultimii ani, aceea de a-i determina pe elevi să citească o minimă bibliografie. De plăcere? Niciun moment nu am fost stăpânit de iluzia că aş putea să-i determin pe toţi elevii mei să citească romanul Ion, de exemplu, de plăcere. Poate doar pentru simplul motiv că experienţa umană din Ion este una fără nicio tangenţă cu experienţa lor. Dar nici în legătură cu alte opere nu am crezut vreodată că aceiaşi elevi făceau, într-o majoritate evidentă, lectura Moromeţilor de plăcere, deşi aici am avut surprize. Şi nici matematică nu cred că făceau cei mai mulţi de plăcere. Nu i-am văzut niciodată extaziindu-se în faţa funcţiilor matematice. Aşadar, nu am căzut în capcana că şcoala ar putea forma la sfârşitul liceului o lume de „cititori“. E adevărat că s-a întâmplat ca după lectura volumului I din romanul Moromeţii trei sau patru elevi să-mi spună că au citit romanul cu plăcere. Că le-a plăcut romanul! Dar ca să ajungă aici, ei, ca şi alţii ca ei, citiseră probabil în anii anteriori de şcolarizare alte texte ficţionale despre lumea satului, din „plictisitorul“ Sadoveanu, de exemplu, şi n-o făcuseră neapărat de… plăcere. Mai mult, elevii aceştia, cărora, la un moment dat, o operă chiar le plăcuse, dăduseră numeroase teste de verificare a lecturii nu foarte agreabile ca cerinţe. Stresant, nu? Să fii nevoit să citeşti doar pentru că aşa e construită o programă, într-o lume în care poţi să trăieşti foarte bine şi fără asta. Fără a fi adică un cititor de… ficţiune. Că doar milioane de oameni o duc foarte bine şi fără lectură, ba, mai mult, au trecut examene fără acest exerciţiu „rigid“, cerut de o şcoală nu prea prietenoasă.

Dar ca să le placă şi romanul Ion ar fi trebui poate să ajungă cumva la ideea că romanul Ion este un roman creator de „viaţă adevărată“. Cu alte cuvinte, plăcerea ar fi putut veni la capătul unei experienţe de lectură, a unei obligaţii şcolare, nu tocmai comodă, la capătul îndeplinirii unei sarcini deloc agreabile, care presupune efort, rigoare, determinare, timp.

Aud azi vorbindu-se de fel de fel de soluţii pentru ceea ce multă lume admite ca fiind o mare criză a lecturii. Mi se spune în mod repetat că de vină pentru această criză ar fi textele din programele şcolare actuale, că ele nu oferă elevilor… plăcerea lecturii. Dar cum poţi dobândi plăcerea lecturii fără lectură? Iată întrebarea. De unde ştii dacă un text îţi va oferi plăcerea lecturii dacă tu nu te apropii de el? Sau te apropii cu ajutorul rezumatelor şi comentariilor neutre. Mi se mai spune că e nevoie de texte contemporane, „apropiate“ lor (elevilor), în care ei să se regăsească – trebuie să înţeleg, oare, că aceste texte se caracterizează printr-o problematică anume, specifică adolescenţei? –, sugerându-se că tot ce înseamnă obligaţie, „lecturi necesare“, motivate doar cultural adică, n-ar mai avea ce căuta în şcoală. Şi parcă fără voia mea toate aceste soluţii (şi altele) nu fac altceva decât să-mi contureze încă o dată, obsedant, imaginea unei mari şi prelungite iluzii: aceea că, „prin naştere“, elevul se poate dedica lecturii, cititului, doar textul să fie potrivit. Sau iluzia că, în mod fundamental, fiinţa umană e un „cititor“. Şi că tot ea ar fi şi un bun matematician, ba chiar un cercetător din naştere. Şi că pe deasupra, dacă nu e aşa, atunci şcoala ar fi de vină şi metodele ei. Şi mi se aduce ca argument jocul copilului! Jocul ca metodă de a învăţa, ceea ce este, într-adevăr, o modalitate de a învăţa spontan şi natural. Cel puţin la clasele primare. Într-o paranteză fie spus, am experimentat şi eu jocul, un anume joc, la clasele mai mari, unde spontaneitatea nu mai este aşa de prezentă. La o clasă de-a X-a, comedia lui Caragiale O scrisoare pierdută, prezentă cândva şi în clasa a VIII-a, a fost „predată“ chiar prin punerea ei în scenă. Nu integral, fireşte. De fapt, şi-au „predat-o“ ei, elevii. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece, fiindcă nici aşa nu ieşin din zona iluziei, dacă vom crede mai departe că studiul e o bucurie nesfârşită, o plăcere glazurată cu nu ştiu ce ciocolată… neagră.

Nu-i mai puţin adevărat că adesea tonul face muzica. Şi că s-ar putea ca tocmai şcoala să nu fie prea preocupată azi de…„metodă“. Sau poate e preocupată, dar într-o manieră prea des facilă şi plină de spectacol, potrivit spiritului lax al unor „noi psihologii“. E adevărat şi că ceea ce se poate stabili aproape axiomatic în didactica predării în şcoala de azi, atunci când vrem să folosim metode moderne, este nevoia ca elevul să fie implicat. Adică cele mai multe dintre cunoştinţe să „pară“ a-l viza direct, personal. Lucru deloc uşor, în cele din urmă.

Altminteri, dincolo de toate metodele moderne, dincolo de toată dăruirea profesorului, lectura, ca şi orice altă acţiune de „învăţare“ sistematică, e un fapt uman ce se caracterizează nu prin plăcere în primul rând, chiar şi atunci când şcoala, atmosfera sunt plăcute şi prietenoase, ci prin depunerea de efort, prin insistenţă, prin îndepărtare în cele din urmă de natura elementar-leneşă a fiinţei umane, a cărei curiozitate are şi va avea întotdeauna limite şi specificităţi. Nici azi şi nici mâine nu cred că şcoala va putea fi separată de efort, de stăruinţă, de schimbare şi, mai mereu, de rigoare, la toate acestea fiind chemat cel care e azi şcolar. În fond, învăţatul cu măsură, dar şi cu bucurie/plăcere, când e cazul, nu este altceva decât cea mai laborioasă şi mai dificilă formă de socializare.

P.S. Iată, sub formă de inventar, o listă cu metode, procedee şi tehnici asociate unei didactici moderne:Brainstormingul; Bulgărele de zăpadă; Cvintetul; Gânditul în perechi; Harta textului; Pălăriile gânditoare; Răspunde, aruncă, interoghează (R.A.I); Turul Galeriei; Știu, vreau să ştiu, am învăţat.

Să tot alegi! ��������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������