Iluzia planului-cadru izbăvitor

Dezbaterea publică privind proiectele de planuri-cadru pentru învățământul liceal continuă cu „o consultare prin intermediul unui chestionar on-line“, lansată de Ministerul Educației Naționale și Institutul de Științe ale Educației. De apreciat este adresarea cuprinzătoare a acestei consultări, inclusiv către învăţământul universitar, ONG-uri, mass-media etc., spre deosebire de altele similare (de exemplu, cea vizând structura viitorului an şcolar), restrânse la nivelul preuniversitar. Pentru ca răspunsurile să fie în cunoştinţă de cauză, evident că în preambulul consultării este indicată cunoaşterea celor trei variante de planuri-cadru supuse dezbaterii. Indicaţia este formulată printr-o exprimare întristătoare, pe linia deschisă de „pamblica“ tocmai tăiată: „Dacă ați lecturat deja cele 3 propuneri“.
Consultarea este, de fapt, despre raportul dintre „obligatoriu“ şi „la alegere“ şi se învârteşte în jurul obsesiei care se vede că macină şcoala noastră de azi şi de perspectivă, şi anume opţiunea asupra a ceea ce ar fi de învăţat. Ideea este veche şi pentru mulţi a devenit convingere: şcoala noastră merge prost pentru că materiile sunt impuse uniform şi pe deasupra sunt alea ştiute de când lumea, aşa că soluţia eliberării de toate relele este libertatea în a alege materii, în a inventa unele noi şi de a le tot combina între ele după dorinţa cât mai personală. Această soluţie este soră bună cu aceea mai veche a creării unei şcoli de plăcere, în care elevul să facă ce are de făcut în măsura în care vrea să facă şi, în orice caz, s-o facă în joacă, pe-ncercate şi trăgând
cu ochiul.
Întrebările şi, mai ales, posibilităţile de răspuns oferite prin chestionarul on-line sunt astfel alcătuite şi puse în succesiune, încât să conducă la rezultatul „corect“. Metoda este veche; personal, am întâlnit-o la începutul anilor ’80, asistând la alegerea unui „responsabil de clasă“ (clasa a III-a), aplicată prin ordinea scrierii numelor candidaţilor pe tablă (de jos în sus) şi prin aprecierile, îndrumările, tonul învăţătoarei, astfel încât să fie ales cine trebuie. În cazul de faţă, „disciplinele la decizia şcolii“ şi, în general, combinarea lor apar ca soluţii predestinate, eventuala discuţie urmând să se poarte de la ele în colo. Între două întrebări despre acelaşi lucru, „trunchiul comun“, se găsesc alte două întrebări care vizează aceeaşi temă, din moment ce, la una dintre ele, „aspectele“ care „ar trebui îmbunătățite cu prioritate în cazul planurilor-cadru de liceu actuale“ sunt considerate „promovarea abordărilor multi și interdisciplinare, printr-o apropiere mai puternică între discipline; clarificarea statutului disciplinelor din curriculumul diferențiat, atât pentru ciclul inferior, cât și pentru cel superior al liceului; promovarea unor noi discipline, alături de cele tradiționale; eliminarea unor discipline; ajustarea numărului de ore (reducerea numărului de ore în cazul unor discipline școlare/creșterea numărului de ore în cazul altor discipline școlare); un mai mare spațiu de decizie a școlii în plan curricular, prin creșterea ponderii CDS (curriculum la decizia școlii)/CDL (curriculum în dezvoltare locală); evidențierea și promovarea mai bună a profilului absolventului de liceu prin intermediul planului-cadru (contri­buția disciplinelor din plan la dezvoltarea competențelor cheie)“, iar următoarea întrebare presupune, de fapt, o opinie referitoare la „cât de important este ca planul-cadru să ofere autonomie școlii în propunerea de discipline de specialitate adecvate profilului“.
Până la urmă, o întrebare asociază de-a dreptul dimensiunea trunchiului comun cu valoarea şcolii şi dă răspunsul „corect“, pus pe primul rând, potrivit căruia trunchi comun redus înseamnă şcoală bună. La finalul finalului, redundant, este pusă o întrebare în jurul căreia tocmai se discutase până acolo: „În opinia dumneavoastră, care consideraţi că ar fi raportul optim între trunchiul comun (obligatoriu) și disciplinele la decizia școlii în planul-cadru pentru liceu“.
Deşi consultarea este însoţită de precizarea că „nu vizează strict alegerea uneia dintre cele 3 variante propuse spre dezbatere, ci găsirea unei soluții optime“, conţinutul şi conducerea întrebărilor date şi a răspunsurilor posibile tocmai alegerea unei variante o vizează.
Nicăieri în discuţie nu apar referiri la disciplinele de învăţământ în sine, clasice, la studierea lor. Se vorbeşte despre „multi“ şi „interdisciplinar“, despre „apropiere“, igno­rându-se că pentru multiplicare şi apropiere este nevoie înainte de toate de cunoaşterea bine a ceea ce ar fi de multiplicat, interconectat, apropiat. Şcoala până la nivelul ei mediu pentru această cunoaştere este făcută prin planurile-cadru, programele şi manualele ei.
Inclusiv prin actuala consultare, dezbaterea asupra viitoarelor planuri-cadru alimentează o iluzie, aceea că va fi bine când disciplinele vor fi alese şi combinate; sau cum propunea cineva, să fie numite altfel, iar în cele din urmă (altă propunere) decizia pentru unele sau altele dintre discipline să nu mai fie a majorităţii, a şcolii, nici a clasei, ci a fiecărui elev.
Florin ANTONESCU