Împlinirile, eșecurile și așteptările educației

Mersul şcolii ca fapte, întâmplări şi eventual evenimente petrecute în timp se produce sub fatalitatea defazajului dintre anul calendaristic şi anul şcolar. Ca urmare, aprecierile sunt neunitare, frecvent incomplete, parţial convingătoare. Pe deasupra, în sistemul educaţional românesc, dominante ca abordare şi context se menţin de ani buni lipsa de predictibilitate, inconsecvenţa, nesiguranţa şi seriozitatea precară. În acest condiţii, pauperitatea şi mediocritatea pot fi manevrate astfel încât să fie duse în zona meritului. Aşa s-a întâmplat şi în anul calendaristic 2018, acoperit cu jumătăţile de an şcolar aferente. Şcoala anului 2018 poate fi caracterizată prin oscilaţia între pregătirea a ceva ce o să fie şi transportarea a ceva pus în cârcă din ce trecuse anterior. Prezentul a fost consumat parcă pe fugă. O retrospectivă cronologică nu-şi are rostul, pentru că ar fixa şi mai mult în anonimat un an calendaristic ratat exact când trebuia să se dovedească memorabil: a fost Anul Centenarului Marii Uniri din 1918, adică al centenarului unei succesiuni de fapte din istorie în mod normal adresate predilect educaţiei, învăţăturii. Faţă de acestea, şcoala noastră a rămas inertă. Cel mult – şi lăudabil! – au existat iniţiative consumate în perimetrul unităţilor de învăţământ, la nivelul comunităţilor locale, şcolare. La nivelul sistemului naţional de educaţie nu s-a realizat nimic memorabil; nici vorbă să se fi construit (în accepţia vastă a termenului) ceva demn de o sută de ani împliniţi, făcut pentru aducere aminte peste altă sută de ani. S-au lansat numai promisiuni, uneori numite proiecte: că vom avea o Românie educată în 2030, o lege nouă a educaţiei în 2019.
Spectrul unei legi noi a educaţiei naţionale
Spectrul unei legi noi a educaţiei naţionale a dominat anul 2018, venind dinspre anii anteriori. Actuala lege, în vigoare din 2011, a fost supusă în continuare modificărilor pe bucăţele. În acelaşi timp, s-a reluat întruna cerinţa elaborării unui proiect pentru o lege care să fie un produs al tuturor categoriilor de actori implicaţi în actul educaţional. Credinţa că reprezentativitatea este determinantă în ceea ce priveşte decizia s-a dovedit în anul care se încheie argumentul suprem că ne trebuie o lege nouă pentru domeniul educaţiei. Pe această linie s-a înscris crearea petrecută în cursul anului a unui consiliu consultativ al Ministerului Educaţiei Naţionale, cu scopul definit „de a contribui, prin experiența membrilor săi, la elaborarea unui nou cadru legislativ pentru sistemul românesc de educație și formare profesională, în conformitate cu viziunea și misiunea asumate“. A pornit astfel, s-a spus la vremea respectivă, „un amplu proces de revizuire a legislației în domeniul educației, în fapt, o nouă lege a educației naționale, cu un nou spirit și de o altă anvergură, o lege cuprinzătoare, coerentă și flexibilă“. Faţă de ce anume ar fi să fie nou spiritul şi altă anvergură nu s-a mai spus. Consiliul am aflat că s-a întrunit pe la începutul actualului an şcolar, faptul remarcabil comunicat de la nivel ministerial în legătură cu această primă întâlnire fiind acela că participanţii s-au dovedit aşa de pasional angrenaţi în muncă, încât nu mai voiau să ia pauză. Informaţii despre o eventuală altă reuniune a consiliului nu au mai fost sesizabile.
Spre ultima parte a anului încă în curs, tot de la nivel ministerial, a reapărut perspectiva altei refaceri legislative. Promisiunea este a lansării în dezbatere publică a unui proiect de lege la sfârşitul lui ianuarie. Sfârşitul sesiunii parlamentare din vara viitoare ar urma să aducă legea nouă în stare funcţională.
Puncte de plecare într-o nouă lege, fără a reprezenta baza acesteia, se conturează a fi de găsit în proiectul „România Educată. Viziune şi strategie 2018-2030“, produs al unei ample consultări sub egida Administraţiei Prezidenţiale. Proiectul porneşte „de la proiecția viitorului, imaginând provocările acestuia pentru societatea prezentului“. Pentru trei luni (sau, dacă e necesar, pentru mai mult), documentul se află în dezbatere, de asemenea largă.
Şi în acest an, aşa cum se întâmplă din 1990 încoace, legea educaţiei naţionale (a învăţământului, s-a numit la un moment dat) a fost privită, înţeleasă, disecată drept totuna cu reforma educaţiei. Ce s-a accentuat în 2018, cu alura unei exprimări la modă, a fost sublinierea că sistemului nostru educaţional îi trebuie o lege care să aibă în vedere că tinerii trebuie pregătiţi să lucreze în meserii care azi nici nu s-au inventat. Este de subliniat că, deşi încă neinventate, meseriile în discuţie sunt prezentate printr-o pondere procentuală ştiută de pe acum: 30 la sută.
Manualul unic, eşec şi neputinţă
Marea noutate a anului, chit că urma să se producă în a doua parte a lui, ar fi trebuit s-o constituie noul sistem de realizare şi livrare a manualelor. Apăsa asupra temei eşecul din urmă cu an, când elevii nu au găsit pe bănci manuale, conform tradiţiei, ci o sumă de extrase strânse într-un surogat de manual. Eşecul a persistat, sub altă formă. Angajamentul ministerial de organizare a unei competiţii directe între autori şi de concentrare editorială a manualelor în grija statului s-a dovedit un eşec. Profesioniştii recunoscuţi ca atare în piaţa de profil au semnalat pe parcursul anului incompatibilitatea promisiunilor ministeriale cu obiectivitatea realităţii. Începutul anului şcolar 2018-2019 le-a confirmat observaţiile argumentate. Şcoala a început ca şi altădată, cu întârzieri şi cu lipsuri în asigurarea manualelor. O caracteristică tristă au ilustrat-o acum numeroasele manuale cu greşeli de conţinut, devenite notorii dincolo de aria de interes a şcolii. Ca niciodată, a fost nevoie de retragerea unor manuale, de refaceri, de improvizaţii. S-au consumat bani, s-au formulat acuzaţii. S-a dovedit că o singură editură nu poate din punct de vedere uman şi tehnic să ducă onorabil sarcina asigurării întregului necesar de manuale.
Performerii şcolii, consecvenţi cu ei înşişi
La vârful ei, şcoala românească a produs performanţă şi în 2018. Am avut medaliaţi olimpici la discipline de învăţământ. În diverse contexte din spectrul creativităţii, elevi şi studenţi de la noi au primit recunoaşteri, premii. Continuitatea prin susţinere este cu atât mai necesară, cu cât pasul către transferul creaţiei sub formă de idee, fantezie şi prototip în viaţa reală cu cerinţele ei economico-sociale este un pas foarte mare, imposibil de făcut fără o mână întinsă hotărât.
Pe aceeaşi linie a performanţei, cele câteva mari universităţi ale noastre s-au dovedit a fi prezente la nivelurile care contează în ierarhiile europene şi globale. S-a produs aceasta în condiţiile deosebite ale anului 2018, când criterii bugetare găsite de multe ori drept contestabile au reaşezat alocări de fonduri, au generat discuţii, au deschis calea nivelării valorilor de jos în sus.
Sistemul de educaţie şi formare al României a dovedit în anul care se duce mai ales că deţine resurse umane. Printr-un automatism văzut, auzit şi în anul care este pe sfârşite, argumentele existenţei acestor resurse sunt căutate, reliefate privind în exteriorul ţării: în mari institute şi companii ale lumii în care oameni formaţi în şcoala românească se impun decisiv, recunoscuţi ca atare. Poate 2019 va fi anul în care să-i căutăm, cu ilustrarea pe măsură, pe marii performeri ai ţării în ţara lor.
F. IONESCU