Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » În oglinzile noului an școlar

În oglinzile noului an școlar

Privind dintr-un unghi strict oficial, anul școlar 2018-2019 începe la 1 septembrie, reconfirmând o tradiție de multe decenii a învățământului românesc. Toate cadrele didactice se prezintă acum la post, excepție făcând pensionarii și suplinitorii cu statut provizoriu, care-și încep activitatea odată cu elevii. Este un ritual sisific, dar fără tragismul personajului mitic. Din perspectivă diacronică, se cuvine să spunem că la finele lui 2019 se împlinesc trei decenii de la Revoluția din 1989, iar societatea românească va avea ocazia să marcheze un bilanț istoric, să realizeze o retrospectivă lucidă și demitizantă, să deceleze izbânzile și eșecurile și să ia aminte la marile erori comise în plan politic, social-economic și educațional pentru a nu le mai repeta. Poate că vom înțelege cu toții ce înseamnă democrația și statul de drept, puterea legii și responsabilitatea civică, aceste concepte fundamentale ale lumii moderne fiind adesea coborâte în caricatură și în derizoriu în binecuvântatul spațiu mioritic.

La o întâlnire estivală fără mare pompă, consemnată lapidar de mass-media, președintele României, domnul Klaus Werner Johannis, a lansat trei aserțiuni interesante, în stilu-i apodictic ce-l caracterizează: 1. Avem nevoie de o Românie educată; 2. Învățământul românesc este în cădere liberă; 3. De ce nu adoptăm modelul finlandez? Fiecare enunț conține o temă importantă și ar necesita dezbateri serioase, aprofundate, la finalul cărora să se cristalizeze seturi clare de strategii și soluții pentru sistemul educațional românesc. Nu este prima dată când președintele zăbovește asupra ideii României educate, gândită ca un deziderat pe termen lung. Extrapolând, aș spune că toate țările planetei au nevoie de un plus de educație într-o epocă a schimbărilor rapide, a revoluției informaționale, a globalizării, a migrației populațiilor, a confruntărilor violente dintre etnii, religii, filosofii morale.

Enunțul prezidențial are calitatea de a fi valabil oricând, în timp și spațiu, și nu poate fi contrazis în niciun fel întrucât știe toată lumea că acesta conține un adevăr axiomatic. Nu se îndoiește nimeni de necesitatea educației într-o Românie bulversată de aproape trei decenii de fel de fel de seisme – politice, sociale, economice, de o tranziție traumatizantă pentru milioane de cetățeni, scurtcircuitată de un politicianism agresiv, violent și adesea toxic. Au nevoie de educație elitele noastre politice, promotoare ale unui limbaj clișeistic, rebarbativ, cantonat în stereotipii, când nu coboară de-a dreptul spre licențios în disputele partizane și în polemici. Aroganța, ifosele de superioritate, retorica infatuată și inflamată, afirmațiile riscante și neargumentate, suficiența, insinuarea, minciuna, genuflexiunile demagogice sunt apanajul multor politicieni dâmbovițeni, certați cu gramatica și având o conștiință tranzacțională.

Este nevoie de morală și de educație în lumea afacerilor fiindcă reflexul predilect este acela de a încălca legi, norme și cutume, de a păcăli partenerul, eventual statul, de a acumula cât mai mult într-o unitate scurtă de timp, de a călca peste cadavre, dacă este nevoie, într-o sforțare continuă de a strânge averi peste averi. De unde vine această sete insațiabilă de înavuțire?

Au dovedit nu o dată un deficit serios de educație funcționarii publici, „oamenii de la ghișeu“, reprezentanții administrației publice locale, consilierii și chiar primarii localităților noastre, prin tonul discreționar, atitudinea disprețuitoare față de cetățeanul simplu, prin tărăgănarea și amânarea unor decizii, prin abuz de funcție și de putere, prin neglijență și nepăsare.

Este imperativ necesară educația tineretului nostru, care este asaltat de atâtea provocări ale secolului, de la tehnologia informatică și până la imagologia perversă și imundă promovată pe canalele de socializare. Limbajul vulgar, de o reducție lexicală alarmantă, atitudinile libertine, viața de noapte prin cluburi și baruri, cursele de viteză cu mașini puternice, prin orașe, la ore mici, zecile de decibeli ale manelelor de ultim răcnet, teribilismul și moftologia vestimentației la modă provoacă neliniști și întrebări fără răspuns ale adulților cuminți: Acești tineri vor conduce mâine țara? În mâinile lor va sta destinul acestei națiuni? Va mai avea România un viitor?

Este nevoie de mai multă educație în școli, licee și facultăți, nu doar a elevilor și studenților, ci și a profesorilor lor. Și cei din bănci, și cei de la catedră au a răspunde unor comenzi educaționale și pentru aceasta este nevoie de motivație, competență, responsabilitate, cinste, obiectivitate, implicare, parteneriat empatic. Realitățile din ultimii ani au arătat fața întunecată a preuniversitarului și universitarului prin impostură, clientelism, nepotism, doctorate trucate, diplome fără acoperire intelectuală. Oamenii onești s-au delimitat de aceste practici insalubre, dar oare este suficient atâta? Nu cumva se impun sancțiuni juridice pentru cei care au călcat în picioare prevederi legale, au eludat norme și reguli, au încălcat grosolan codurile deontologice?

Este necesară educația în spitale, pe stadioane, în sălile de spectacole, în magazine și, nu în ultimul rând, la demonstrații și proteste autointitulate pașnice și deturnate de la sensul lor primordial de către intruși periculoși, huligani și teroriști urbani. Dorința președintelui este întrutotul legitimă și n-ar trebui să ne gândim la un orizont de așteptare utopic pentru a vedea România educată. Deocamdată avem speranța.

Cea de-a doua afirmație sentențioasă ne previne sumbru că învățământul nostru este în cădere liberă. Un corp în cădere liberă se deplasează cu o viteză uniform accelerată și este de așteptat să urmeze impactul devastator. De peste 28 de ani auzim această predicție fatală și totuși învățământul românesc n-a sucombat încă. Previziunile corului Casandrelor de serviciu nu s-au adeverit. Dar nici nu înseamnă că trăim pe roze și că școala merge din triumf în triumf. Sunt dificultăți mari, sunt obstacole obiective și subiective, avem încă o finanțare insuficientă, o legislație greoaie și stufoasă, o maree a hârtiilor, erori de management, culise politicianiste, strategii discutabile, rezolvări conjuncturale. Câteva priorități sunt presante: un curriculum complet, coerent și flexibil al preuniversitarului, rezolvarea pe termen lung a problemei manualelor, un format unanim acceptat al examenelor naționale, examene de admitere în facultăți, definirea idealului educațional românesc, subsumabil proiectului de țară.

Simpla adoptare a modelului finlandez ori a oricărui alt model străin (singaporean, japonez ori american) nu rezolvă automat problema fiindcă implementarea presupune adaptare, ajustare, calibrarea pe tiparul autohton, actanți de o anumită factură intelectuală și morală, dotări speciale, schimbarea mentalităților. Altfel spus, e cale lungă până la un transplant reușit!

Revenind pe terenul propriu-zis al școlii, este momentul să spunem că învățământul românesc este totuși un supraviețuitor, că el trăiește, respiră și încă are rezultate, în pofida numeroaselor piedici de calibru mare. Avem grădinițe, școli, licee și universități funcționale, avem elevi de performanță, olimpici de talie internațională, adolescenți creativi, cunoscători de limbi străine, matematicieni și informaticieni acceptați în marile universități, avem educatori devotați și animați de pasiune și generozitate. Avem, în antiteză, și „uscături“, impostori și canalii, elevi insolenți și teribiliști, profesori îndoielnici și comozi, mentalități vetuste și mentalități neo-moderniste, cochetând cu negația vehementă și cu anarhia. Într-o Românie în permanentă mișcare, dornică să se adapteze rapid la lumea modernă, să ardă etapele și să ajungă din urmă civilizațiile occidentale, educația poate fi factorul propulsor decisiv. Oglinzile fidele ale noului an școlar nu mint.

Teodor PRACSIU