Socialize

Facebook
Home » Actualitate » Ultima ora » Încă o lovitură dată învățământului românesc. Plecarea profesorilor din țară în căutarea unei vieți mai bune

Încă o lovitură dată învățământului românesc. Plecarea profesorilor din țară în căutarea unei vieți mai bune

Între multele statistici pe care Comisia Europeană le produce şi le lansează (numite când „barometru“, când „monitor“, când „situaţie“, când altfel), se găseşte şi un raport privind profesiile reglementate. La fel ca multe alte statistici de acest fel (în fond, obiect al muncii unor funcţionari care valorifică disponibilităţile de stocare, de livrare şi de combinare electronică în toate felurile a informaţiilor), şi cea referitoare la profesiile reglementate a fost servită spre consum populaţiei de la noi prin câteva frânturi disparate de detaliu rotunjite cifric, exploatate catastrofic-triumfalist cu sensul „ura, iar am mâncat bătaie!“ şi lăsate aşa. În acest fel, cu ce rămâne lumea de la noi (cu ce este „ajutată“ să rămână) e că şapte mii de cadre didactice au plecat din România în ultimii 20 de ani şi au solicitat recunoaşterea profesiei în diverse alte ţări ale Uniunii Europene. Informaţiile oferite de raportul Comisiei Europene sunt însă mai multe, nuanţate şi demne de interes, eventual şi de intervenţie, dacă tot se discută atât despre schimbare, adecvare, paradigmă, legislaţie şi viitor în educaţie.

Raportul arată că din România au parcurs etapele de recunoaştere a profesiei didactice peste hotare: 5.775 de profesori la nivel de gimnaziu şi de liceu pentru a lucra în Marea Britanie – 2.987, în Italia – peste 1.100, în Germania – aproape 700; 500 de învăţători, plecaţi să lucreze în Norvegia – 124, Danemarca – 113, Italia – 52; 300 de educatori, cu parcursul de recunoaştere profesională încheiat pentru angajare în Suedia – 66, Italia – 49, Norvegia – 47. Parcurgerea recunoaşterii în profesie nu înseamnă neapărat şi angajarea exact în profesie. Prin comparaţie cu alte profesii, cadrele didactice se regăsesc între categoriile cu cei mai mulţi solicitanţi din România pentru lucru în alte ţări ale Uniunii Europene, la acelaşi nivel al cererilor cu cadrele de medicină generală, medicii dentişti, farmaciştii, medicii veterinari, electricienii.

Numerele în sine nu spun nimic, putând fi considerate mari sau mici, în funcţie de contextul utilizării. Rău este că totalul celor plecaţi e de ordi­nul miilor, că ei sunt oameni cu calificare superioară, că sunt profesionişti în domeniul didactic, deci cu influenţă determinantă de nivel superior în calificarea altor şi altor oameni într-un interval de timp de acum în colo. Plecarea din sistemul educaţional este veche la noi. Exista, era deziderat pentru mulţi, şi înainte de decembrie 1989, însă evident că se manifesta în limitele ţării. Acum, spaţiul este larg european, iar plecarea nu mai înseamnă neapărat ieşire din sistem, dimpo­trivă, este asociată cu solicitări pentru recunoaştere proce­durală în pro­fesie. Aceasta trebuie să dea gândit, să îngrijoreze şi să genereze intervenţie pentru stopare.

Nici prezenţa unor profesori ple­caţi din România ca să predea în specialitate în alte ţări nu este un proces specific epocii postdecembriste, numai că diferenţa dintre atunci şi acum este esenţială. Atunci, calitatea sistemului educaţio­nal şi calitatea profesională a fiecăruia personal determinau plecarea unor profesori şi a unor antrenori din România ca modele şi ca sursă de învăţătură pentru alţii. Concomitent, sistemul nostru educaţional, şcolile româneşti şi valoarea profesorilor români (precum şi costurile convenabile) atrăgeau oameni din alte ţări ca să se formeze în România. Astăzi, în mod inconştient şi fără habar în chestiune, este considerată bună de persiflat public un demers cum a fost prezenţa unui veritabil desant de mari universităţi româneşti în Tunisia pentru prezentarea potenţialului educaţional şi de cercetare şi pentru atragere de studenţi. În schimb, sunt de-a dreptul elogiate mediatic şi nu numai etalările făcute nu întâmplător în marile noastre centre universitare de oferte ale unor instituţii de învăţământ superior, vorba unui cunoscător din interior al sistemului din care provin, „de mâna a treia“.

Totodată, se manifestă diverse şi nefaste forme (chiar dacă nu directe) de respingere din sistem şi din ţară a profesioniştilor şi a performerilor educaţiei, tot aşa cum se manifestă cu­nos­cuta ati­tu­dine de respingere a educaţiei ca atare, indispensabilă, insti­tu­ţionalizată, formală.

Mai este de observat că statistica europeană despre plecarea cu miile a unor cadre didactice de la noi ca să fie recunoscute drept cadre didactice în alte ţări este scoasă în spaţiul public în mod coincident cu o altă statistică, privitoare la ponderea între cadre didactice a celor care se pronunţă pe teme precum orientarea sexuală, etnia, autoritatea de stat, autoritatea în familie, justiţia, religia. Este inutil de spus că, potrivit acestei statistici, cadrele didactice apar ca rău definite, ca necorespunzătoare, ca retro­grade. În acest fel, sunt adăugate noi însuşiri negative şcolii noastre, pe lângă cele cunoscute (probabil, considerate tocite), care sunt violenţa cadrelor didact­ice, nesiguranţa şi suprasolicitarea elevilor şi corupţia. Am ajuns probabil în momentul considerat potrivit pentru a arăta că şcoala, aşa cum o avem azi, ne trage în jos, ne întoarce în timp, este rămasă în urmă, iar cadrele didactice sunt înapoiate, conservatoare. Rămâne de văzut dacă va fi abandonată caracterizarea „clasică“ a cadrelor didactice ca înapoiate şi învechite pentru că le transmit elevilor informaţii, împiedicându-le creativitatea şi opţiunea.

Florin ANTONESCU