Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Spiritualitate » Încă un ideal împlinit: sfințirea Catedralei Naționale în Anul Centenarului

Încă un ideal împlinit: sfințirea Catedralei Naționale în Anul Centenarului

„Ce face omul obişnuit la ora prânzului?“,  se întreabă, emfatic, un formator de opinie, intens mediatizat. ,,Se pregăteşte să mănânce, de bună seamă. Dar credinciosul aprig ce face? Prânzeşte şi el? Da, dar nu caloric, ci spiritual. Şi ce loc mai bun pentru o hrănire la masa evlaviei decât Catedrala Mântuirii Neamului? Drept urmare, câteva mii de credincioşi care au gândit la fel s-au îndreptat spre Catedrală şi s-au aşezat frumuşel la coadă.“

Deși nu mă regăseam în plăsmuita imagine de credincios aprig, mărturisesc că îmi doream cu ardoare festinul duhovnicesc, prezentat grotesc de zelosul detractor. Niciun alt avertisment al aceluiași editorialist nu m-a deturnat de la intențiile mele: ,,Avem exerciţiul inaugurării unor lucruri neterminate. Prezentăm nişte neisprăviri ca pe isprăviri şi ca pe isprăvi. Avem un sistem şi un început de tradiţie în a inaugura lucruri neterminate“.

În pofida circumstanțelor, aparent defavorabile, eram animat de o voracitate spirituală deosebită și, pentru a ajunge cât mai repede în Dealul Arsenalului, decid să iau un taxi. Dar, stupoare, când îi dezvălui șoferului punctul terminus al cursei, acesta îmi replică iritat: „Vrem spitale, nu Catedrale“. Involuntar, îmi amintesc de melodia ,,Despre smerenie“ a formaţiei Taxi, hit care – sub masca smereniei – contesta construirea Catedralei Mântuirii Neamului pentru că în spaţiile acesteia – cum spune autorul – „nu L-ar fi regăsit pe Dumnezeu“.

Încercând să fiu ironic, îmi stăpânesc cu greu o replică mai tăioasă, gândind că, după disimilatul „cântec al smereniei“, cuviincios ar fi să interpretăm și aria penitenței pentru că, indiferent de poziționarea fiecăruia dintre noi în privința „demonizatei“ Catedrale a Mântuirii Neamului, aceasta a fost un deziderat istoric care, până acum, rămăsese neîmplinit. Ecumenismul meu era generat și de faptul că statisticile oficiale arată fără putință de tăgadă că, în România, există 16.403 de biserici versus 367 spitale publice și 187 private, cu un număr total de 131.600 de paturi. Deci, avem un spital la circa 36.000 de locuitori (mai multe decat în SUA, raportat la numărul de locuitori) și o biserică la 1.250 de persoane (mai puține decât în SUA, raportat la numărul de locuitori).

Pe de altă parte, nu poate fi escamotat nici faptul că Micul Paris s-a construit pe ruinele a zeci de biserici și mânăstiri, iar orașul de blocuri și palate a apărut, din păcate, și prin amputarea orașului spiritual. Astfel, Bucureștiul a devenit capitala europeană care are cele mai multe biserici demolate. E drept că demolarea lăcașurilor de cult începuse cu 100 de ani mai înainte, regimul Ceaușescu desăvârșind-o prin dărâmarea a 20 de biserici și mănăstiri și mutarea altor 11. Ilustrativ este și faptul că degajarea terenului pentru construirea Casei Poporului a condus la „răstignirea“ a cinci biserici.

Fără excese evlavioase sau parti pris-uri futile, ar trebui să reflectăm mai profund și la faptul că primum movens pentru ridicarea unei catedrale a fost chiar Mihai Eminescu. Cunoaștem acest fapt de la prietenul ,,Poetului nepereche“, Ioan Slavici, care, în 1924, într-o relatare apărută în revista Arhitectura, preciza: „Când… curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi cu mine am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, după fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde… mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc“.

Fără a intra în amănunte, precizăm că idealul construirii unei Catedrale naționale a fost  finalizat abia după aproape 140 de ani, la Centenar, în realizarea sa înregistrându-se patru perioade istorice distincte: mai întâi etapa din timpul Regelui Carol I (1881-1914), urmată de demersurile dintre cele două războaie mondiale (1920-1945). După perioada comunistă, a renăscut speranța îndeplinirii acestui ideal într-o a treia etapă (1990-2005), când edificiul a peregrinat prin diverse amplasamente (Piața Unirii, Bulevardul Unirii, Parcul Carol), pentru ca, în ultima perioadă (2005-2018), idealul să devină realitate pe Dealul Arsenalului, Calea 13 Septembrie, pe locul de pe care au fost demolate cinci altare înainte de 1989.

Cei care s-au preocupat de odiseea Catedralei cunosc că, la origini, idealul ridicării Catedralei Mântuirii Neamului a fost amânat în repetate rânduri, acordându-se prioritate construirii de localuri de școli. Documentele de arhivă atestă că, în 1884, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a cerut pentru construirea catedralei un credit de cinci milioane de lei, pe care Corpurile legiuitoare l-au votat fără niciun fel de obiecții. Această sumă însemna 5% din bugetul ţării de atunci, care se ridica la 123.647.500 de lei (aur).

Timp de șase ani, până în 1890, creditul a ramas însă neîntrebuințat, pentru că s-a dorit un amplasament central, pe bulevardul ce leagă Piața Unirii de Piața Romană de azi, numit mai târziu Ion C. Brătianu, ceea ce presupunea exproprieri întinse și ample lucrări de sistematizare.

După 1890, s-a schimbat chiar destinația acestui credit, dându-i-se alte întrebuințări. Astfel, în 1892, la cererea lui Take Ionescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice, Corpurile legiuitoare au votat diminuarea creditului cu 1.284.437 de lei pentru construcții școlare, iar în 1898, la insistențele lui Spiru Haret, s-au mai luat încă 3.180.000 de lei pentru a se termina clădirile școlare începute anterior, rămânând disponibili pentru catedrală doar 535.563 de lei.

Întrebat, în ședința Camerei din 1898, „dacă cu suma ce mai rămâne e posibil a se face exproprierile și dacă guvernul este sau nu dispus ca să înceapă lucrările în scopul acesta“, ministrul Haret a răspuns: „Deocamdată, pentru catedrala din București, a rămas acest rest de 535.563 de lei, din care s-ar putea subvenționa studiile, planurile și poate chiar exproprierea“.

Problema a fost reluată în anul urmator de ministrul cultelor și instrucțiunii publice, dr. Constantin Istrati, care, în ședința Sfântului Sinod din 11 mai 1900, după ce a arătat că și restul de bani rămași din creditul votat în 1884 s-au cheltuit în alte scopuri, a propus Bisericii „să ia sub patronajul său construirea unei catedrale în București și să lanseze liste de subscripție publică pentru strângerea de fonduri“, urmând ca, la timpul cuvenit, guvernul să contribuie și el cu o sumă, după posibilitățile bugetului.

Se produce, astfel, o schimbare de atitudine din partea statului față de construirea edificiului. Dacă, în 1884, construirea catedralei în București a fost asumată de guvern, susținută de Corpurile legiuitoare prin votarea unui credit suficient pentru realizarea ei, în 1900, când se cheltuiseră toți banii fără să se demareze lucrările, problema este trecută pe seama inițiativei particulare și este tratată ca un fapt de caritate publică, sub patronajul Bisericii și cu sprijinul guvernului.

Pentru a nu tergiversa lucrările, Sfântul Sinod a luat sub patronajul său construirea Catedralei din Bucureşti şi a desemnat, împreună cu Ministerul Cultelor, o comisie pentru colectarea fondurilor. Un pas concret, în realizarea unui fond pentru construirea Catedralei în București, a fost făcut în noiembrie 1902 de boierul basarabean Vasile Stroescu, un mare filantrop, care a donat în acest scop suma de 102.600 de lei.

De fapt, cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) omit faptul că biserica este, ea însăși, o trainică școală pentru sănătatea sufletului. Uneori, vindecarea de ignoranță și de suferință nu se face numai în școli sau spitale, ci și în biserici. De asemenea, știm foarte bine că nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule. Și poate că regretabila lipsă de școli și spitale nu este necazul nostru cel mai mare, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare. Dimpotrivă, important ar fi ca la educarea și păstrarea în bună stare a acestui popor să lucreze atât catedrala, cu mijloacele sale sacre, cât și școlile și spitalele, cu mijloacele lor specifice.

Sine ira et studio, trebuie să recunoaștem, catedrala a devenit un nou motiv de polarizare a societății. De parcă nu aveam destule! Pentru unii, problema cea mai mare nu sunt Catedrala însăși și dimensiunea ei, după mulți faraonică!, nici investiția ca atare, ci mântuirea… pe bani publici. Până la urmă, Biserica Ortodoxă avea tot dreptul să ridice câte catedrale dorea, și mici, și uriașe, din fonduri proprii sau din donații. Atât doar că, în fapt, cea mai mare parte a costului Catedralei a fost acoperit din bani publici.

Bineînțeles, aceste dispute capătă dimensiuni apocaliptice în societatea românească de astăzi, măcinată de o patologie condamnabilă. Societatea românească este maladivă: bolnavă de neîncredere, suspiciune, frică… dar şi de lipsă de responsabilitate. De aceea, și proiectul „Catedralei Mântuirii Neamului“ a fost însoţit de un cor al contestărilor, a căror gamă pornește de la lozinci precum  „Vrem spitale, nu catedrale“ sau „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici“, culminând cu argumentări docte, cu pretenţii teologice, care pun în discuţie însăşi denumirea aleasă. Un guru al filosofiei autohtone glosează că „mântuirea nu se face pe neamuri“ și, prin urmare, catedrala nu poate fi „a mântuirii neamului“.

După același autor, teza mântuirii pe neamuri ar deriva din erezia etnofiletistă, condamnată de Biserică în anul 1872, iar denumirea de „Catedrala Mântuirii Neamului“, aleasă de Patriarhul Miron Cristea, ar aparţine unei epoci azi revolută, cea a naţionalismelor. Cu o satisfacţie abia disimulată, adepții acestor susțineri reamintesc că noţiunea de „neam“ ar fi un cuvânt de origine… maghiară (și DEX-ul pare să îi confirme!), iar echivalența acesteia cu termenul neaoş de „naţiune“ generează complicații, glosează ei, pentru că nu toți locuitorii Capitalei sunt ortodocşi sau nici măcar credincioşi, ca atare, nu pot fi „mântuiţi cu forţa“.

Evident, mântuirea în expresia „Catedrala Mântuirii Neamului“ nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată biserica. Mai precis, când vorbim despre „Catedrala Mântuirii Neamului“ nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoştinţei pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de multele şi de marile primejdii şi necazuri.

Este momentul să precizăm că, de fapt, catedralele nu sunt un capriciu al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător, 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a Mântuirii Neamului. Neamuri vecine cu noi au măreţe, falnice lăcaşuri de cult. Bulgarii, vecinii sudici, au încă din 1912 o splendidă şi uriaşă Catedrală („Alexandr Nevski“) de circa 3.000 metri pătrați, capabilă să primească 25.000 de credincioşi. Sârbii au terminnat în 2004, când ţara era decimată de război, Catedrală „Sfântul Sava“, cea mai mare din lumea ortodoxă (5.000 metri pătraţi). Recent, ruşii cu reconstruit Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, iar la Tirana, în Albania, s-a inaugurat o maiestuoasă Catedrală ortodoxă cu hramul „Învierea Domnului“ etc. Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.

Dar, în același timp, sunt conștient că simbolurile naţionale, în general, rămân în timp mărturii ale capacitătii creatoare ale unui neam. Și orice se va spune, Catedrala Națională va rămâne un simbol al neamului românesc. Pe măsură ce mă apropiam de catedrală, îmi reaminteam afirmațiile altui cotestatar al construirii catedralei, care, vindicativ, își exprima nedumerirea față de ,,fascinaţia unor segmente de populaţie românească pentru coadă, îmbulzeală şi punerea poalelor în cap“. Diatribele erau continuate prin alte interogații: ,,Ce se poate citi în acest tip de voluptate? Nostalgia pentru formele primitive de socializare? Dorinţa unora de a-şi găsi un rost în viaţă, în lipsa altor preocupări? Înclinaţia spre pseudoritualuri urbane?… Doar sociologii şi antropologii ne-ar putea lămuri cu privire la mahalagismul galopant care îi face pe unii să se poarte la fel la intrarea într-o biserică în 2018 ca şi la coadă la măcelărie în 1988“. Coroborând aceste informații cu relatările din media, se obține o imagine nu tocmai plăcută despre climatul în care zeci de mii oameni au trecut pragul Catedralei de când altarul lăcaşului a fost sfinţit. Îmi stăruie în minte sintagme precum: ,,O parte din credincioşii sosiţi din toate judeţele ţării s-au îmbrâncit ca pe stadion“, ,,s-au călcat în picioare“, ,,au rupt gardurile jandarmilor şi au intrat cu forţa în lăcaşul de cult“ etc., etc.

Odată ajuns la destinație, pe strada Izvor, văd o coloană infinită, compusă din câteva mii de oameni care așteaptă să intre pe esplanada Catedralei Mântuirii Neamului. Cei mai mulți dintre ei veneau din țară, cu autocarele, așa că cel mai probabil nici n-au apucat să pună geană pe geană noaptea anterioară. Dar, cu toate că sunt obosiți, oamenii așteaptă răbdători să treacă de filtrele jandarmilor și să ajungă la uriașa biserică. Am fost plăcut impresionat că mai nimic din prezentarea terifiantă din media nu am regăsit la fața locului.

Am plecat mântuit de la Catedrală, cu sentimentul că am participat la un moment spiritual înălțător, cu puternice reverberații naționale, potențat de faptul că, în sfârșit, și noi, românii, după 140 de ani, am reușit să realizăm un vis al generațiilor anterioare. Ca discipol al lui Herodot am avut certitudinea că sunt părtaș la un moment istoric. Chiar dacă unora li se va părea exagerat, afirm cu franchețe că am fost copleșit de o starea de beatitudine, stare potențată de amintirea afirmațiilor lui Mircea Eliade, care, în 1937, de Paște, scria în articolul ,,Naționalismul“: ,,Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om şi începutul mântuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propriei sale existenţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa, cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.

Prof. Gheorghe FELEA