Închisoarea profesorilor

Închisorile, ne place sau nu, fac parte din sistemul social în care trăim. Au făcut parte și din cel precedent, și din cel precedent precedentului… De fapt, toate orânduirile sociale au avut nevoie de pușcării. Cu regimuri mai dure sau mai puțin dure. Au existat și perioade în care în închisori se viza exterminarea fizică a condamnaților. De la galere la ocne și lagăre, la închisorile zilelor noastre evoluția este impresionantă. În favoarea individului! În direcția reintegrării celor care și-au ispășit pedeapsa!
Totuși închisorile rămân locurile în care cei condamnați de instanțe judecătorești ispășesc pedepse privative de libertate. Etapele istorice au fost însoțite/caracterizate de închisori renumite. În Antichitate și Evul Mediu, datornicii erau printre cei aspru pedepsiți. De la uciderea faliților și tăierea cadavrelor acestora în tot atâtea părți câți creditori aveau s-a ajuns la purtarea pe străzi, expunerea în piața publică și încarcerarea capului familie la închisoarea datornicilor.
Reducerea brutalității cu care au fost tratați condamnații a avut o evoluție sinuoasă. Îmbu­nătățirea regimului penitenciar a cunoscut și excepții, atât în regimurile comuniste, cât și în cele capitaliste. Fără o localizare precisă în timp și spațiu, putem aminti: Bastilia, Guantanamo Bay, Lubianka, Steinwache, Alcatraz. Am putea vorbi și despre închisorile românești dar (din fericire, de această dată) suntem destul de departe de top 10 „închisori celebre”.
În Alcatraz, de exemplu, erau în medie 300 de deținuți, în celule de 1,5×2,7m. Din cele 36 de încercări de evadare, înregistrate în 29 de ani, niciuna nu a fost reușită.
Privite – în trecut, ca și în prezent – ca un rău necesar, închisorile au rostul lor și în statele de drept. Chiar în democrațiile consolidate. Cetățenii care încalcă legea sunt pedepsiți și sprijiniți să se reintegreze în societate după ispășirea pedepsei. Justiția (oarbă, cum e!) are grijă ca pedepsele aplicate să fie proporționale cu faptele comise. În același timp, fiecare condamnat este un exemplu pentru cei care ar dori să încalce legea și care ar trebui să fie descurajați de sancțiunile aplicate.
Fiat justitia, pereat mundus! este o deviză care a traversat secolele în diferite forme și contexte politice. Pe măsură ce societatea a evoluat, radicalismul s-a temperat abrupt. S-a renunțat la pedeapsa capitală. Justiția a devenit selectivă. În mai multe sensuri! Există cazuri în care asasini sau violatori sunt „făcuți scăpați” pentru că acceptă să-i denunțe pe alții, pentru că și-au recunoscut faptele sau pentru că… nu au beneficiat de o educație adecvată!!!
Iertarea lor nu se produce în urma analizării faptelor de către o instanță, ci în urma unui târg încheiat cu procurorii. Așa se întâmplă lucrurile și în zilele noastre. Evident, nu suntem cei în măsură să stabilească dacă aceste practici sunt bune sau nu!
Au dispărut din peisaj închisorile datornicilor, dar există totuși o oarecare specializare a penitenciarelor. Condamnații la pedepse grele sunt dirijați spre închisori de maximă securitate, alții pot avea un regim de detenție semideschis etc.
Sistemul penitenciar ține seama de evoluția și diversificarea infracțiunilor. Mai nou, și instanțele au inclus în zona lor de activitate și cadre didactice. Printre profesori au apărut indivizi care cer și primesc mită, care cer favoruri sexuale compensate de promovarea unor examene. Mai sunt indivizi care fraudează sau instigă la fraudarea unor examene. Aceștia trebuie sancționați și eliminați din sistem.
În paralel au fost pronunțate sentințe și în alte cazuri. O profesoară a fost condamnată definitiv la trei ani de închisoare (cu suspendare) după ce doi elevi aflați sub supravegherea sa s-au înecat într-o tabără la mare. Și această decizie poate fi înțeleasă și acceptată, până la un punct. Obligația condamnatei de a plăti în solidar cu școala suma de 50.000 de lei este mai greu de priceput. La un salariu mediu de 2.000 de lei, profesoara ar trebui să muncească aproximativ 3 ani fără să-și rețină nimic din remunerația lunară. În plus, ar fi util ca instanța să precizeze și capitolul bugetar din care școala ar putea plăti sumele la care este obligată.(?)
Cazuri de neimaginat cândva devin din ce în ce mai numeroase. Un alt cadru didactic a fost condamnat la 5 luni de închisoare, cu amânarea pedepsei, o perioadă de încercare de 2 ani și efectuarea a 60 de zile de muncă în folosul comu­nității! Condam­narea a fost pro­nunțată după ce instanța a stabilit că învăță­toarea a jignit un copil. Condamnatul va trebui să execute pedeapsa, iar publicul nu are altceva de făcut decât să comenteze. Probarea comportamentului abuziv, de care a dat dovadă învățătoarea, s-a bazat – din câte am înțeles – pe niște înregistrări făcute cu un reportofon pus în ghiozdanul elevului de părintele acestuia. Legea Educației Naționale (așa cum e ea!) interzice înregistrarea activităților didactice de orice fel fără acordul celui care le conduce! Păi?
Nu dorim să existe confuzii. Nimic nu poate justifica atitudinea manifestată de cadrul didactic în cauză. Majoritatea dascălilor sunt oameni competenți și dedicați misiunii pe care și-au asumat-o. Dar de aici până la condamnarea la pușcărie ar trebui să fie loc pentru alte reacții. Consiliile profesorale au suficiente sancțiuni la îndemână, pot și reacționează așa cum trebuie. Este inadmisibil ca un profesor să jignească elevii. La fel de inadmisibil este și ca elevi sau părinți să jignească sau să agreseze profesori.
Justiția se pronunță ori de câte ori este sesizată. Așa e și normal. Se întâmplă însă să nu fi văzut în România părinți sau elevi condamnați pentru fapte de genul celor menționate.
Cel puțin până acum!
Ioan ARDELEANU