Socialize

Facebook
Home » Noutati » Incultura face inutilă toată învățătura din școală­

Incultura face inutilă toată învățătura din școală­

invataturaPerioada postdecembristă a adus mari confuzii în definirea rolului școlii. Încercările reformiste descinse din diferite teorii și modele – insuficient asimilate și fundamentate – au căutat să soluționeze disfuncțiile, mai mult – să preconizeze rute de formare specifice lumii în care trăim, dar toate tendințele de schimbare par în cele din urmă zadarnice și nu limpezesc deloc chipul actual al școlii. Există, desigur, teorii moderne, care încearcă să definească demersuri educaționale majore, în conformitate cu mersul actual al lumii, cu personalitatea tinerilor antrenați în formare, cât și cu piața muncii, dar evaluările de parcurs, precum și cele finale nu vin cu lucruri liniștitoare. Tendința de eficientizare a învățării în raport cu piața muncii a pus la grea încercare conceptul de cultură generală, care, într-un fel, fundamenta și determina procesul învățării. Globalizarea și europenizarea au determinat reevaluarea conceptului de educație națională, concept despre care, deocamdată, putem spune că nu este suficient redefinit.

Adaptarea învățării la dinamica lumii actuale

Încercând să se adapteze dinamicii unei lumi în continuă schimbare, teoria învățării a pus sub semnul întrebării conceptul de cultură generală, văzut, în raport cu școala, deja static, pasiv, închis într-o „inerție” care îi diminuează sever eficiența și aplicabilitatea. Mentalul educațional, printr-o manifestare foarte diversă, a preluat această viziune și a început să definească munca din școală prin intermediul ei. Cultura generală, fundament al învățământului tradițional, a început să fie privită cu suspiciune, chiar cu reproș. S-a spus și se spune că bagajul de cunoștințe acumulate pe temeiul culturii generale nu mai este operativ în învățământul actual, nu are eficiență și aplicabilitate, nici valoare practică. Simplele cunoștințe/informații acumulate în mintea tânărului format prin școală nu mai au relevanță, nu-l ajută în carieră, nu-l fac necesar și eficient pe piața muncii. S-a pus problema unei alte abordări, a necesității elaborării unui nou curriculum general. Și, treptat, s-a trecut la treabă.

În sensul celor de mai sus, au fost căutate – și se mai caută – noi modele de proiectare a formării tinerilor. S-a vorbit – și s-a și înfăptuit, dar nu în mare măsură – de un nou curriculum, cum am mai spus, începându-se chiar cu schimbarea… denumirii unor concepte operaționale. S-a vorbit mult despre aerisirea programelor analitice, a manualelor… S-a consumat multă apă la moara reformei, care, de la un moment dat, a început să macine în gol… Profesorii, cei de „modă veche”, au privit tot tam-tamul cu o anumită reticență, apoi s-au conformat cerințelor sau au plecat la cules de căpșuni, sau au ieșit la pensie… Cei tineri au procedat – și procedează – cum au fost formați…

Sensul pedagogic al culturii generale s-a demonetizat

În această situație, însăși legislația vine cu fundamentări precise. Noua Lege a Educației Naționale, de exemplu, încearcă să-l ferească pe elev de calvarul încărcării memoriei cu tot felul de amănunte, despre care se spune că n-ar avea relevanță pentru înțelegerea lumii, și caută să-i asigure o serie de cunoștințe și deprinderi care să-l facă activ pe piața muncii și în același timp disponibil re-formării profesionale într-o societate în care multe meserii sau locuri de muncă nu au o viață prea lungă. „Legea” vorbește acum de competențe. Art. 4 al Legii spune: „Educația și formarea profesională a copiilor, a tinerilor și a adulților au ca finalitate principală formarea competențelor, înțelese ca ansamblu multifuncțional și transferabil de cunoștințe, deprinderi/abilități și aptitudini, necesare pentru…” Și se definesc necesitățile la care răspund competențele.

În aparență e just, dincolo de faptul că unele idei pedagogice pun deja la îndoială teoria… competențelor… Stabilind competențele ca „finalități”, se relativizează însă toată încărcătura învățării și se dă un puternic brânci nucleului „tare” de cultură generală, pe care se construiește de fapt personalitatea unui om. Sensul pedagogic al culturii generale se demonetizează, deși el ar fi trebuit păstrat în orice teorie a învățării și a formării. În ciclurile de învățământ, nucleul culturii generale este continuu sporit și ameliorat. Există o corelație fundamentală între cultura de bază și personalitatea de bază, care este funcțională în orice moment al formării și autoformării. Această corelație trebuie exprimată și în sistemul de educație. Cultura generală asigură baza de formare-dezvoltare permanentă a personalității umane.

Ce competențe și pentru ce finalități?

Ceea ce se preconizează în articolul 4 din LEN e atât de frumos, de adevărat și de relativ!… Dar cultura generală formată în școală, atât într-un sens extins, cât și în unul specific formării prin educație, nu-i oare multifuncțională sau nu asigură ea și transferul de cunoștințe? Nu-i vorba aici de a rediscuta Legea educației, care e cum e și așa va fi până va fi schimbată din nou, ci de a observa un mod de a încurca și relativiza lucrurile, în consens cu o societate care evoluează foarte „încurcat” și relativ. Dacă înaintăm în parcurgerea textului legii, urmând definirea necesității formării competențelor, vom observa cum demagogia relativizantă, „necesară” golirii de sens a educației, triumfă.

Cum poți schimba fața învățământului cu o filosofie viciată?

Punctele din lege menite să justifice formarea competențelor vorbesc despre „dorința de a învăța pe tot parcursul vieții”, „participarea cetățenească activă în societate”, „participarea la funcționarea și dezvoltarea unei economii durabile”, „formarea unei concepții de viață bazate pe valorile umaniste și științifice, pe cultura națională și universală și pe stimularea dialogului intercultural”, „educarea `n spiritul demni­tății…”, „cultivarea sensibilității…” Înainte de toate, trebuie să observăm că este totuși foarte mult idealism în acest „necesar” fundamentat de lege. Cum se împacă idealismul gratuit – artificial și neconștientizat – cu formarea competențelor într-o educație… utilitaristă? Pleacă oare un tânăr la școală – nu vorbim de inocenții din clasa întâi – cu dorința principală de a învăța pe tot parcursul vieții, mai ales când un om foarte zglobiu de pe sticlă îi spune că poți avea succes în viață și fără să înveți? Merge un elev la școală aspirând din tot sufletul să dovedească în viață, sau măcar în tinerețe, participarea activă, însuflețitoare, asemeni unui fost tânăr șantierist de la Salva-Vișeu? Ce-i spune unui tânăr „dezvoltarea unei economii durabile”, când părinții îi rămân fără un loc de muncă și trebuie să apeleze la pensia bunicului ca să-și cumpere un caiet, căci de o tabletă nici nu poate fi vorba? Informațiile venite dinspre societate îi confirmă oare tânărului (școlar) că trebuie să se pregătească în așa fel `nc@t să fie competent în contribuția pe care o aduce la dezvoltarea durabilă a economiei țării sale? Asta îl învață societatea – prin reprezentanții marcanți ai acesteia? Câtă vreme școala nu poate face nimic în contracararea unei asemenea învățături. Rămâne neputincioasă în fața avalanșei educației nonformale promovate de societate, cu care are un dialog din ce în ce mai dificil, în ciuda propagandei generate de tot felul de atitudini politice. Cum să-ți faci o „concepție de viață bazată pe valori umaniste și științifice, pe cultura națională și universală…”, când tu nu știi ce-i aia cultură națională, darmite să ai „competența” de a o integra într-o cultură universală? Funcționarea în gol a limbajului „legislativ”, cel menit să genereze atitudini și comportamente fundamentale atât din partea profesorilor, cât și a elevilor, devine implacabilă. Ce valori umaniste și științifice pot influența concepția unui elev, când el nici nu știe cum și cu ce se mănâncă asemenea valori? Societatea/viața, prin cultura ei „secundă” foarte agresivă, nu îi aduce modele, ci contramodele de „valori”… din sfera comportamentului semenilor, iar școala nu poate contracara asemenea propuneri. Cine îi formează spiritul demnității, când o literatură de profil, fie de inspirație beletristică, fie istorică, este socotită caducă? Unde-s modelele oferite de literatura națională, unde cele oferite de istorie sau de altă disciplină de studiu? Unde este încrederea în acestea, bucuria prezenței lor? Ce atractivitate mai poate avea asupra tânărului formabil poezia, pictura, muzica, când cultul lor este dispărut, fascinația cuvântului „frumos” e sfâșiată de nesimțirea cuvântului licențios cultivat de toate mediile de viață, bădărănia cultivată de mass-media…

E atâta derizoriu în preceptele și conceptele aruncate în educație! Și atunci cum poți schimba fața învățământului – și a societății – cu o filosofie viciată?

Utilitarismul nu este competitiv

Ambiția școlii – conținută în „noile” pedagogii – este să facă învățătura din școală utilă. Să înveți prin acumulare de cunoștințe și în același timp să înveți să aplici aceste cunoștințe, mizând pe faptul că acestea sunt utile. Dar ce înseamnă „utilitarism” și „aplicabilitate” în formarea tinerilor prin sistemul educațional? Nu cred că vreodată școala a ignorat faptul că învățătura achiziționată prin lecții este utilă. Nu cred că un Platon sau Aristotel le împărtășeau învățăceilor lor cunoștințe inutile. Ce „competențe” s-o fi străduit să-i formeze Aristotel tânărului devenit Alexandru cel Mare?

Cunoștințele, chiar cele oferite de „școala clasică”, de cultura generală achiziționată în școală, au fost și sunt întotdeauna „utile”. Cunoștințele dintr-o lecție, reiterate sau aplicate în noua lecție sau într-o lecție ulterioară, în niște exerciții, și-au dovedit și își mențin în continuare utilitatea. O societate cu înclinații „utilitariste”, cum este cea de azi, își poate pune – în mod firesc – problema utilității cunoștințelor din școală, dar felul cum o face azi este fals.

Utilitarismul, în felul cum este promovat de școală azi, nu este competitiv. Aplicabilitatea cunoștințelor este văzută ca rezultat al unei pregătiri de atelier. În mod metaforic, școala este un mare atelier de învățare, dar acest atelier nu poate fi confundat cu unul de confecții metalice sau de coafură. În școală exersăm cunoștințele și le pregătim pentru viață, ca un suport pentru alte cunoștințe, pe care le dobândim concomitent cu cele dobândite în școală sau ulterior, prin formare continuă, prin autoformare.

Dacă privim cunoștințele achiziționate în școală prin prisma unui utilitarism strict și imediat, atunci totul este aruncat în derizoriu. Te ajută cu ceva concret o poezie de Eminescu învățată pe de rost? Învățarea ei e timp irosit. La ce e bună tabla înmulțirii învățată pe de rost când ai un calculator portabil? Pentru amatorul de cunoștințe „utile” în imediat, Mircea cel Bătrân devine o figură umoristică în dialogul cu Baiazid… Mergând pe asemenea raționamente, gama „inutilităților” din școală se extinde incomensurabil…

Profesorii beneficiază de o libertate de predare înșelătoare

Din ceea ce se vede azi în școala românească, putem observa că aducerea în prim-plan a formării pe baza competențelor, ca alternativă la formarea pe baza culturii generale, reprezintă, deocamdată, o schimbare vag formală, lipsită de consistență și de… utilitate reală. Bineînțeles că situația culturii generale a fost amendată prin prisma cantității de cunoștințe, greu de digerat și de memorat de către elevi. Aici lucrurile sunt clare și realitatea din programe și manuale, nefericită. Cantitatea de cunoștințe nu-i sistematizată de programe și manuale. Interdisciplinaritatea nu e funcțională, deși se vorbește de atâta timp de ea. De această realitate deteriorată nu-i de vină cultura generală (funcțională) ca țintă a formării, ea, care stă la baza formării sociale și intelectuale a unei persoane.

Povara sistematizării cunoștințelor este lăsată mereu – în teorie, prin metodici, managementul instituțional sau al disciplinelor școlare – pe seama profesorilor. Lor li se dă libertate deplină în proiectarea formării specifice, a angajării bagajului de cunoștințe. Dar profesorii beneficiază de o libertate de predare înșelătoare. Programele școlare, examenele ca ținte precise ale elevilor și părinților, eterogenitatea elevilor dintr-o clasă, care trebuie „conectați” la un standard al predării cunoștințelor, toate îi îngrădesc continuu.

Idealul educațional este neclar

„Idealul educațional al școlii românești – spune LEN – constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajarea pe piața muncii.” Lucrurile astfel spuse sunt frumoase. Numai că, pentru cuprinderea unui asemenea larg sistem de valori, pentru conștientizarea și perceperea lor, ca și angajarea acestora în formarea personală, este nevoie, iarăși și iarăși, de… cultură. Cine o asigură? Pe ce cale? Ar fi necesar un sistem cultural „secundar”, pe care școala nu îl mai poate asigura. Îl asigură societatea, în situația în care școala nu este pregătită pentru gestionarea lui. Idealul educațional devine neclar. Este foarte greu pentru școală să-l coreleze cu idealul „promovat” de societate. Așa că… Dar asta este o altă poveste. În momentul în care, să zicem, transformi studiul limbii și literaturii române într-o activitate de formare a unor competențe de comunicare, în chiar acel moment pierzi încărcătura educativă și emoțională a disciplinei. Dar pierderile nu se rezumă doar la asta. Când alte și alte discipline de studiu vin cu exemple specifice.

Dramatica „soluție” a elevilor

Vom spune însă că, într-o asemenea situație, cel mai ferm comportament îl au elevii. Am urmărit cu toții, sau marea majoritate dintre noi, cum elevii au pierdut (și pierd) încrederea în cultura generală. Nu mai respectă autoritatea acesteia. Când pui pe cântar utilitatea culturii generale, nu mai ajungi la nimic. Ce utilitate mai are o poezie de Bacovia învățată pe de rost sau lectura unui roman? Sau tabla înmulțirii, când ai „mobilul” multifuncțional sau tableta?… La ce e util să știi cu cine s-a bătut Ștefan cel Mare?… Îți dau asemenea cunoștințe de mâncare?… Și iată că, mergând pe această linie a eliminării cunoștințelor „inutile”, ajungi la incultură. La ce e utilă incultura? La nimic.

Prin întunericul inculturii nu poți înainta în nicio direcție

Conceperea greșită a acțiunii de angajare a învățăturii în formarea tinerilor determină împingerea acestora spre incultură. Spre o rută de formare ambiguă. Exemplele sunt generoase și pericolul unei educații greșite este inerent. Cultura asigură substanța formativă a unui tânăr. Lipsa culturii (generale?) îi împiedică și îi blochează pe tineri în a se cunoaște, în a-și aprecia corect disponibilitățile și forța de formare. Devine dificil pentru ei să-și „aproximeze” și dezvolte personalitatea, să-și stabilească valorile, să-și traseze rutele de formare, drumul spre carieră… Eroarea de formare se ascunde sub văluri inimaginabile. Nu e vorba de a incrimina neapărat competențele pe care trebuie să le asigure școala tinerilor, ci de modul eronat cum sunt puse acestea în operă. Prin felul îngust cum sunt promovate, acestea devin o piedică în calea propășirii culturale a tinerilor. Vedem – clar – cum, prin teoriile utilitarismului imediat, se deschide drumul inculturii. Prin întunericul inculturii nu poți înainta în nicio direcție. Te va cuprinde tot mai tare sentimentul neputinței, care va lucra subtil și febril în adâncul ființei tale. Iar incultura (ta) va face școala (ta) inutilă!

Olimpiu NUȘFELEAN