Independenţa de Stat şi Regatul României în conştiinţa europeană

Ideea de independenţă, afirmată permanent de către români, a fost sesizată şi percepută de diplomaţia străină cu mult înainte de Congresul de la Berlin din 1878, chiar în timpul Revoluţiei europene de la 1848, dar mai cu seamă după marile reforme înfăptuite în timpul domniei lui Al I. Cuza.
Pentru a demonstra acest lucru este suficient să apelăm la un document din 4/16 noiembrie 1865 referitor la Instrucţiunile trimise ambasadorului otoman la Paris de către ministrul de externe Ali-Paşa. În acest mod se solicita concursul  Franţei şi, prin intermediul ei, al celorlalte puteri europene în scopul ,,potolirii“ intenţiei lui Al I. Cuza de a proclama independenţa României. Se aprecia: ,,În loc să profite de atitudinea favorabilă şi garanţia atât de solidă din partea puterilor celor mai mari ale Europei pentru a se consacra în întregime glorioasei misiuni de a asigura prosperitatea ţării sale, principele Cuza, cedând în faţa unor visuri înşelătoare, a irosit aproape toate resursele pentru a purcede la o inutilă şi costisitoare înarmare. Cele câteva observaţii foarte priete­neşti par să-l fi iritat într-atât, întrucât, dacă informaţiile ce ne parvin sunt exacte, ar nutri unele planuri ca de pildă să proclame Independenţa României şi să cheme populaţiile noastre creştine să se răscoale“.
Situaţia nu părea să lase indiferentă Poarta, pentru că din acelaşi document rezulta că ,,dacă din nefericire s-ar dovedi adevărate «ştirile», nu mai este necesar să arăt Excelenţei Voastre că, în acest caz, ne vom vedea puşi în situaţia de legitimă de apărare şi am acţiona în consecinţă“.
Atitudinea lui Cuza, dar mai degrabă intenţiile sale dădeau de gândit nu numai Porţii, dar şi altor puteri, care luaseră în calcul chiar îndepărtarea lui de la conducerea României. Edificator este raportul din 8 ianuarie 1866 al contelui Rudolph Appony, ambasadorul Austriei la Londra, document din care rezultă că ,,ar fi greu şi primejdios să încercăm a-l înlocui într-un mod avantajos pe acest principe şi că, în consecinţă, cel mai bun lucru pentru moment este să căutăm să-l menţinem, încercând totodată să-l determinăm să păstreze, atât cât este posibil, o atitudine conformă cu tratatele care reglementează existenţa Principatelor“.
Până şi ambasadorul austriac la Constantinopol îi raporta ministrului său de externe, la sfârşitul lunii martie 1866, crezul său, materializat în ,,sentimentul – fără a mă exprima împotriva cuiva – că dacă sultanul ar fi un om ferm, ar trebui să opteze pentru deplina separare «de Turcia» şi pentru Independenţa Principatelor şi nu să sancţioneze o situaţie care este altfel concepută, încât prin noi crize să ducă totuşi la acelaşi scop“.
Respectivul diplomat aprecia că, devenind independentă, România trebuia să fie şi mai mult cu ochii în patru spre a nu da statelor vecine niciun motiv de nemulţumire, în comparaţie cu situaţia de a se afla sub scutul suzeranităţii, când totul îi este permis.
Stăruind asupra acestor documente şi analizându-le cu atenţie, nu poate scăpa ideea că Austria părea favorabilă Independenţei României. În realitate însă, ea dorea creşterea responsabilităţii României care nu-şi putea permite să nemulţumească statele vecine, mai cu seamă puterea habsburgică sub stăpânirea căreia erau milioane de români.
Evoluţia evenimentelor pe plan european, după 1870, mutaţiile în raporturile de forţe la nivelul marilor puteri, precum şi întâlnirile de la Reichstadt urmate de înţelegerile celor trei împăraţi ai Germaniei, Rusiei şi Austro-Ungariei au contribuit, în mod evident, la afirmarea ideii, dar mai cu seamă a necesităţii independenţei României.
Aceleaşi rapoarte diplomatice ale vremii demonstrează că ,,dreptul de reprezentare diplomatică“ a ţării devenise aspiraţie naţională. Sugestivă este constatarea consulului Belgiei la Bucureşti, care, la 12 aprilie 1874, raporta: ,,Această năzuinţă a României de a-şi exercita pe deplin suveranitatea care ar fi afirmată faţă de Europa prin dreptul de a avea o reprezentare diplomatică şi de a încheia tratate răspunde întru totul dorinţei naţionale care a împins-o pe această cale cu înclinaţii specifice“.
La o concluzie aproape identică ajunsese şi consulul Franţei la Bucureşti, care, după o întrevedere avută cu ministrul de externe român, Vasile Boerescu, relata: ,,N-am omis să abordez cu dl Boerescu chestiunea independenţei României. Ministerul n-a încercat nicio jenă în a-mi declara că independenţa era în destinul României, că mai devreme sau mai târziu ea trebuia să fie proclamată şi că singura condiţie a eliberării Principatelor consta în asentimentul şi garanţia puterilor“.
Aceeaşi diplomaţie europeană sesizase că ,,în neliniştea ei de a deveni independentă şi de a dobândi titlul de Regat, România nu neglijează nimic pentru a face să se vorbească de ea, ca şi când Europa nu ar şti de existenţa ei“.
Având drept temei asemenea realităţi demonstrate prin sursele de arhivă ale vremii şi făcând arc peste timp, ne exprimăm o firească nedumerire pentru ce astăzi nu procedează România la fel şi de ce nu învaţă din lecţiile oferite de ISTORIE!
În condiţiile izbucnirii Crizei Orientale şi în ,,mijlocul tulburărilor generale“, Europa avea nevoie de pace şi dorea ,,să evite orice cauză de conflagraţie“. Prin ministrul său de externe Ion Bălăceanu, în aprilie 1876, într-o Notă adresată agenţilor săi diplomatici, România făcea cunoscut Europei că ,,nu are de revendicat decât drepturi la care ea nu a renunţat niciodată“, rămânând ,,puternică prin autonomia sa, încrezătoare în tratatele care îi garantează existenţa“.
Foarte dezbătută de diplomaţia europeană a fost recunoaşterea Independenţei României, mai cu seamă că ea a fost condiţionată de îndeplinirea unor clauze prevăzute şi în Tratatul de la Berlin (concesionarea căilor ferate şi modificarea art. 7 din Constituţie).
După cum rezultă dintr-un document din 15 ianuarie 1878, referitor la instrucţiunile date de guvernul otoman cu privire la Independenţa României, până şi Poarta autorizase delegaţii săi la Congres ,,să recunoască Independenţa Principatelor, cu condiţia ca «acestea» să rămână neutre precum Belgia, dacă nu se va reuşi să se facă acceptată varianta neutralităţii, atunci să se meargă iarăşi până la recunoaşterea independenţei lor fără a se cere aprobarea Porţii“.
Legat de independenţa României şi condiţiile impuse ei, diplomaţia europeană a avut în vedere şi controversele provocate de obligativitatea României să cedeze sudul Basarabiei (cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail) către Rusia, în schimbul compensaţiei teritoriale din sudul Dobrogei. În pofida jocurilor făcute de marile puteri şi hotărârile lor, luate fără consimţământul României, guvernul de la Bucureşti declarase în mod oficial că ,,nu acceptă niciun fel de discuţii în problema restituirii Basarabiei către Rusia“. Mai mult decât atât, aşa cum rezulta din raportul agentului diplomatic al Serbiei la Viena (K. Tukici): ,,Guvernul român, numai în situaţia în care va fi obligat, şi asta cu protest, va ceda din dreptul său în favoarea unei puteri mai mari, fie ea Rusia sau Europa. România va refuza orice ofertă drept compensaţie pentru acea pierdere care ameninţa să se producă cu aceeaşi energie şi la fel de necondiţionat cum a făcut-o şi până acum“.
Tergiversarea recunoaşterii Independenţei şi repercusiunile ei au fost foarte bine sesizate într-o scrisoare confidenţială a ministrului de externe britanic, Robert Arthur, care îi transmitea ambasadorului său (Odo Russel) acreditat în Germania ca până la data raportării (12 noiembrie 1878) ,,Independenţa României fusese recunoscută de Rusia, Austria şi Italia, nu şi de Anglia, Franţa şi Germania“.
Totuşi, prin Nota remisă ministrului afacerilor străine V. Boerescu, la 8/20 februarie 1880, guvernele Maiestăţii Imperiale Britanice şi Republicii Franceze ,,pentru a-i da naţiunii române o dovadă a sentimentelor lor de prietenie, au hotărât să recunoască fără întârziere Principatul României ca stat independent“.
Aceleaşi mari puteri europene, cărora li s-au alăturat şi SUA au recunoscut, în primăvara anului 1881, România ca regat, iar pe Carol I drept rege. Referitor la aceste aspecte, sugestiv este Raportul consulului Franţei Jules Ducros-Aubert, care, la 28 martie/9 aprilie 1881, îl informa pe ministrul de externe că ,,titlul de rege al României, adoptat în locul aceluia de al Românilor, a fost ales datorită susceptibilităţilor statelor vecine şi, în special, ale Austriei, care au în Transilvania, în Bucovina şi Banat un număr considerabil de supuşi Români“.
Astăzi, făcând din nou un arc peste timp, ca în fiecare an în data de 9 mai, ne alăturăm comunităţii europene pentru aniversarea Zilei unei ,,Europe Unite“, în cadrul căreia oricare naţiune trebuie să rămână independentă şi suverană, întrucât fiecare în parte a luptat pentru dobândirea, apărarea şi afirmarea identităţii ei.
Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail LungU