Industria diplomelor cu E-uri

Sunt cercetate câteva persoane suspectate că au fabricat şi au vândut documente pe a căror bază mai multe cadre didactice au beneficiat de gradaţie de merit. Se spune că sunt patru ofertanţi şi 39 de cumpărători şi că treaba durează de patru ani. Probabil că datele sunt de moment, la o primă semnalare, apreciere, poate şi constatare. Cei în măsură să cerceteze cercetează. Ceilalţi comentează. Cine dintre ei cunoaşte domeniul educaţional în ansamblu şi tema în care se încadrează subiectul de faţă în special se poate considera în măsură să formuleze nişte observaţii, bune eventual inclusiv pentru luare aminte şi de către autorităţi, şi de către cei care vreodată, cine ştie…
Rapid, la-ndemmână şi spectaculos, asocierea s-a făcut cu „fabricile de diplome“, considerându-se că este vorba despre încă un exemplu „productiv“ dintr-o industrie care se menţine profitabilă. De fapt, în discuţie nu sunt diplome, ci diverse dovezi de participare – în sens larg, la simpozioane (naţionale şi internaţionale) şi la formare (cursuri de specialitate). Adică până la diplome, sunt suficiente şi certificatele, adeverinţele, chiar un program, un poster, o listă de participanţi, o copie de pe un tabel de prezenţă cu numele scris acolo. Aşa ceva nu are nevoie pentru a fi produs de o ditamai „fabrica“. E bun şi un „atelier“.
Multe dintre asemenea dovezi nici nu sunt false. Este adevărat, despre cele aflate în centrul situaţiei de acum se spune deja că erau „fabricate“ pe calculator şi ulterior erau scoase la imprimantă profesională, astfel încât să pară adevărate, dar în general certificatele, adeverinţele şi celelalte dovezi de participare sunt chiar reale, eliberate cu largheţe şi mai ales cu deplină legalitate, însă fără prezenţă sau, cel mai des şi „mai cinstit“, cu o trecere, o semnătură la sosire, o hârtie completată, primită după eveniment. În aceiaşi termeni ai unei comparaţii cu „obţinerea pe cale industrială“, asta seamănă cu ceva fabricat pe bază de E-uri. În aceste condiţii de maximă facilitate, poate să pară de mirare de ce o fi fost nevoie de cumpărare, când cele necesare ca dovezi se pot obţine atât de uşor. Cel mult (cum se poate constata frecvent), este nevoie numai de reunirea câtorva persoane într-o sală de clasă, de citirea de către unele dintre ele a câte ceva în general extras pe sărite de printr-un ghid, de printr-un capitol introductiv al vreunui curs elementar (ce e de citit, eventual pus în formă de slide-uri) şi mai e necesar numele unei instituţii sau merge şi al unei secţii din zona administrativă sau din cea universitară, pentru siguranţa unei mai mari greutăţi a „simpozionului“. Scrierea într-un program pus pe un site şi reprodus pe câteva file îngrijite a unor nume de invitaţi (fără a fi nevoie ca ei să şi ştie că sunt invitaţi) creşte şi mai mult greutatea. Şi mai este și posibilitatea trecerii unui nume al vreunui coleg aflat acum într-o instituţie din afara ţării, obţinându-se astfel caracterul internaţional al acţiunii. Mult invocatul caracter transdisciplinar (a devenit mai elegant să i se zică aşa şi nu „interdisciplinar“, deşi nu e acelaşi lucru) se obţine eventul prin facilitarea intrării la un moment dat în sala de clasă a reuniunii a unor şcolari şi preşcolari care să cânte, să prezinte „un dans“; sau, mai simplu, se pot prinde la vedere câteva desene, se poate aşeza pe o masă ceva printat, înspiralat, înfoliat etc. De ajutor se arată şi câte o interpretare dată programului „Şcoala după şcoală“, excursiile aferente sau trecerea pe la vreo manifestare publică unde se împart ceva materiale promoţionale fiind şi ele generatoare de aceleaşi dovezi sub forma adeverinţelor de participare. Cât despre cealaltă categorie de dovezi, „certificatele“ de la „cursuri“, acestea se obţin dintr-un foc, de felul lor „cursurile“ fiind concepute ca „intensive“, cu „program flexibil“ şi neangajante, pentru că nu se soldează cu credite, „dar contează acolo“.
Contribuie la toate acestea doi factori, unul decurs din celălalt. Întâi, este importanţa obsesivă acordată prin metodologia gradaţiei de merit participării la astfel de acţiuni. Urmează largheţea în considerarea ca valabilă a participării. Acordarea gradaţiei de merit a adoptat o imitaţie cu aspect de parodie a mijloacelor scientometrice. Pe această bază, este prevăzut a se puncta mult ceea ce se pretează la aşa ceva. Se dau „documente doveditoare“ cu punctaj prestabilit inclusiv pentru menţiuni la etapa judeţeană de olimpiadă şcolară sau nici atât, bun fiind şi un concurs inevitabil ad hoc, se punctează „participarea cu comunicări la simpozioane, conferinţe“ începând cu cele „zonale“, se dau puncte pentru „articole în reviste/publicații de specialiate, înregistrate cu ISBN/ISSN“, ignorându-se că ISBN şi ISSN sunt nişte numere de serie indispensabile pe publicaţii (ca, de exemplu, seriile biletelor de intrare), fără nicio legătură cu certificarea ştiinţifică.
Uşurinţa în acumularea de „documente doveditoare“ creează iluzii personale pe care destulă lume găseşte normal să le perpetueze la nivel superior de-a dreptul, adică în învăţământul superior. La fel devin aşteptările pentru prezenţa pe la cursuri, elaborarea unor lucrări, respectarea unor termene, trecerea unor examene, luarea în seamă a unor justificări, cereri, motivări etc. O cauză a proliferării „fabricilor de diplome“ se găseşte şi în cultivarea unor practici metodologic fixate de pe trepte ceva mai de jos.
Florin ANTONESCU