Socialize

Facebook
Home » Invatamant » Primar » Inima de catifea

Inima de catifea

Oraşul meu drag respiră din nou aer dulceag de primăvară. Liliacul înalţă fluturi mov către cer. Soarele aiurit aruncă un ochi somnoros peste lume.

 Merg cu paşi repezi pe strada mea preferată, cu tei parfumaţi, ce poartă nume de poet. Siluetele caselor vechi mă privesc prin lumina blândă a zilei. O adiere gingaşă aduce în zbor petale de iasomie. Mă îndrept cu emoţie spre locul cel mai drag inimii mele: clădirea teatrului, un edificiu cochet, în culori şi forme îndrăzneţe.

Holul mare, de la intrare, pare un portal către o lume fascinantă. Pe albii săi pereţi atârnă tablouri mari, cu scene din piese celebre. Personaje multe, chipuri calde şi surâzătoare coboară din ramele arămii şi mă îmbrăţişează. Mă invită în lumea lor magică. La capătul holului, urc pe treptele de marmură, pavate cu gânduri, spre sala cea mare. Prin uşa uriaşă de lemn, de la etajul întâi, se aude o voce cunoscută: „E mai mare plăcerea creaţiei decât plăcerea reală?“ E actorul principal, prietenul meu drag şi foarte talentat. Îsi spune replicile, de fiecare dată, altfel, dându-le noi înţelesuri. Ascult în tăcere, încercând să desluşesc şoaptele din sală. E linişte deplină. E de abia actul I.

Mă îndepărtez de uşă, mergând tiptil spre culise, ca să nu deranjez publicul. Porţile de bronz mă trimit în spatele scenei printr-un labirint către o lume misterioasă şi fascinantă. Număr paşii: treizeci şi nouă. De aproape un an, de când am primit micul meu rol, în cea mai frumoasă piesă din lume, parcurg în fiecare lună acelaşi drum. Azi, mai mult ca oricând, descopăr, parcă, alte secrete şi frumuseţi în clădirea teatrului.

Prima cameră în care intru are culori dintr-un vechi album de familie. E cabina marilor actriţe. Pe canapeaua roşie de pluş se răsfaţă rochiile lungi, de mătase. Pantofii coloraţi stau aliniaţi la perete. Umbrelele de dantelă croşetată se desfac graţios în faţa mea. Oglinzile fermecate mă privesc curioase. Pe măsuţa din lemn se află o pălărie elegantă, asortată cu o pană de lebădă. Pensula tocită stă lângă rolul citit de nenumărate ori. De mânerul unei comode atârnă leneş un şirag de mărgele sidefate. Frumoase si palide, actriţele îşi pudrează delicat obrajii şi fruntea. Umeraşele golaşe aşteaptă cuminţi întoarcerea veşmintelor ce vor străluci în seara aceasta pe scenă.

În a doua cabină, genţile obosite se relaxează pe fotoliul prăfuit. Sertăraşele colorate ascund farduri, clame şi panglici roz. Manechine melancolice, îmbrăcate în rochii de epocă, stau îngrămădite într-un colţ, aşteptând o şansă. Trandafirii ofiliţi din vaza de porţelan ciobită îşi scutură ultimele petale. Pe covorul pufos doarme un nasture maro şi vechi. Aici, cu ceva timp în urmă, am primit un colţişor al meu, în care îmi aşez cu drag mica mea recuzită: pantofio­rii de lac, şosetele cu dantelă şi multe fundiţe colorate. Mă îmbrac cu rochiţa gingaşă din dulăpior. În câteva minute, voi intra pe scenă să-mi spun replicile.Sunt calmă şi încrezătoare.E încă o zi frumoasă din viaţa mea.

Cobor în culise. Actorii cei mari au intrat deja în poveste. Rostogolesc cuvinte şi fraze, le dezmiardă, le fac fundă. Cuvintele prind aripi şi aleargă neobosite printre scaunele de pluş. Actorii le cheamă înapoi, le şlefuiesc şi le trimit din nou în sufletele oamenilor. Cuvintele lor sunt daruri. Şi nu sunt niciodată de ajuns.

Îi privesc fascinată cum creează lumi imaginare. Adesea, lacrimi adevărate se rostogolesc pe obrajii lor. Alunecă uşor şi se preling pe podeaua roasă a scenei. În sală, tăcerea este copleşitoare si emoţia doare. Nu mult, pentru că povestea se termină. Fiecare îşi imaginează un alt final.

În ropotele aplauzelor ne întoarcem pe scenă timizi şi recunoscători pentru iubirea pe care o simţim. Ne ţinem de mână şi ne înclinăm în faţa celor care ne-au însoţit azi în călătorie.

Cortina cade victorioasă şi neobosită, ca o inimă de catifea care pulsează în ritmuri infinite.

Noaptea se lasă peste teatrul meu iubit, ca o mantie ocrotitoare. Mă îndrept spre casă ducând în rucsacul mic o floare şi în suflet întreaga fericire a acestei zile. Ridic privirea spre cerul înstelat, mulţumesc şi mă rog ca tu, cititorule, să vii şi să-i dai o clipă din viaţa ta, din ritmul tău teatrului meu drag şi inimii sale de catifea.

Roberta Mitache,
 clasa a IV-a A,
 Şcoala Gimnazială Nr. 79, Bucureşti