Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Instituția școlară, o autoritate în declin

Instituția școlară, o autoritate în declin

La o recentă întâlnire colegială, marcând un număr de decenii de la absolvirea liceului, unul dintre absolvenții de odinioară, cunoscut inginer la una din marile întreprinderi industriale (fosta!) ale județului Brașov, își mărturisea convingerea că învățământul românesc de astăzi se află, de mai mulți ani, în declin. Nu-și justifica opinia prin atmosfera prea permisivă înregistrată în conduita elevilor, nici prin atitudinea superficială față de învățătură a multora, ci prin faptul că instrucția școlară este concurată de alte surse de informare, mai rapide, penetrante și atrăgătoare. Ele îi capacitează pe tineri mai acaparant decât învățătura pe băncile școlii și studiul adiacent manualelor didactice. Multiplicitatea și accesibilitatea acestor surse de informație electronică ar eclipsa în orice moment Școala și i-ar hărăzi un inevitabil rol secundar, tot mai nesemnificativ.

Perspectiva atât de pesimistă a colegului de generație provenea dintr-o eroare de principiu: confuzia axiologică dintre informații și cunoștințe. Conținuturile vehiculate în procesul de instruire au la bază o anumită sferă de informații, dar prin ele se asigură doar pasul spre nucleul de cunoștințe, asimilabile sistematizate și operaționale. Prin felul cum asemenea cunoștințe se descoperă, intră într-un sistem cognitiv, devin aplicabile în diverse ipostaze ale realității și deschid noi orizonturi ale cunoașterii, se asigură latura formativă a instruirii, plămădirea personalității umane, libere, creatoare. Nu abundența de informații este criteriul care direcționează procesul instructiv-educativ, ci participarea activă a elevilor la dobândirea cunoștințelor, operaționalizarea acestora, formarea competențelor. Posibilitatea de a te informa nelimitat, accesând prin butonare o ploaie de știri luate de-a valma, mai mult sufocă decât energizează. Mai mult debusolează decât ghidează o personalitate în devenire.

Un lucru bine făcut trebuie mai întâi dus la capăt

O opinie precum cea formulată la început nu trebuie ignorată. Ea vine, în cazul de față, din partea unei persoane cu studii superioare, părinte și bunic, cu o experiență profesională demnă de luat în seamă. Prin natura ei, școala manifestă deschidere spre mediul socio-cultural din afara propriei instituții, într-un parteneriat constructiv. Elevii, familiile acestora, instituțiile din sfera educației nonformale, elemente ale educației informale sunt tot atâtea repere conexate într-o strategie educativă pe care școala are competența să le coordoneze.

Între toate, ea este factorul specializat, capabil să sintetizeze opțiunile și să-și pună amprenta asupra deciziilor. Cu convingerea că reprezintă autoritatea științifică în domeniul instruirii și posedă, prin resursele sale umane și materiale, pârghiile de acțiune practică. Poziția în sistem implică și gradul de responsabilitate, asumat, începând de la vârf: minister, institutele de științe ale educației, serviciul național de evaluare, inspectoratele școlare, directorii de școli, consilii de administrație și coborând până la bază: profesorii de la clasă. Mediul democratic în care acționează școala o ferește de măsuri și atitudini discreționare, posibile de conservatorism, dar nici nu-i acordă dispensa de a prelua orice idee venită de la parteneri fără a o filtra prin exigențele pedagogiei și a unei politici educaționale la rigorile etapei contemporane. Educația se bazează pe comunicare – un dialog socratic –, într-o agoră, în care unele idei partizane, ale consiliilor elevilor, ale comitetelor de părinți, pot avea un farmec populist, fără ca să aducă vreun profit educațional. În discernerea opțiunilor și stabilirea măsurilor efective, școala, cu toate treptele ei ierarhice, trebuie să rămână suverană, cu garanția competenței și întâietății în domeniul pe care îl guvernează.

Vorbim nu numai de instituții, ci și de persoanele învestite. Temeiul principiilor pedagogice alături de perseverența înfăptuirii lor asigură stabilitate și predictibilitate structurilor școlare dincolo de fluctuațiile scenei politice. Schimbarea prea deasă a unor funcționari, de orice rang ar fi, afectează ideea de continuitate managerială, dar n-ar trebui să dezarticuleze coerența și perspectiva organismului instructiv. Un lucru nu poate fi considerat bine făcut, dacă nu are minima șansă de a ajunge la capăt.

Jumătățile de măsură ne împing pe un teren nesigur

Procesul instructiv educativ din România se desfășoară conform Legii Educației Naționale (ameliorată în multe puncte după adoptare) și ordinelor ministerului de resort, în concordanță cu spiritul actului legislativ. Punerea în practică ține și de autoritatea inspectoratelor școlare, a conducerilor de școli și de prestația fiecărui cadru didactic. Putem spune că prestigiul școlii pornește de la omul aflat în fața elevului, factorul în jurul căruia se centrează educația. Când apreciem forța sau slăbiciunea sistemului, luăm în educație vrând-nevrând toată componența ierarhiei, fără a neglija nicidecum starea intelectuală și materială a elevului. Prezența în sistem solicită discernământ, spirit critic și perseverența oricăruia dintre factori.

Ministerul a soluționat întârzierea tipăririi manualelor școlare, prin renunțarea, socotită discutabilă, la manualele alternative, în favoarea manualului unic, la o editură specializată din subordine. Prin urmare, și-a asumat răspunderea până la capăt. Avem garanția punctualității și, prevedem, a calității. Dar opinia post-factum a profesorilor va conta.

Opinia profesorilor însă a fost ignorată în privința auxiliarelor didactice procurate de elevi spre a fi folosite în procesul de predare-învățare la clasă. Asemenea cărți de învățare suplimentară nici n-ar fi trebuit să fie reglementate de minister, nici de inspectorate, decât ca un gir al calității. Procurarea lor și responsabilitatea utilizării facultative revin, firesc, profesorului de la clasă. Avizul părinților privește doar latura financiară.

Cu o rezolvare în coadă de pește s-a tratat problema interzicerii folosirii ambigue a telefoanelor mobile: în clasă, în școală? Posedarea acestor instrumente, utile la nevoie, s-a transformat prin exces într-o plagă a desfășurării activităților școlare, la ore sau în intervalele dintre acestea, o sursă de a abate atenția spre un divertisment izvorât din capriciu pueril. Auzim că țări europene din prima linie au tranșat categoric chestiunea, interzicând aducerea telefoanelor în incinta școlilor. La noi, am parcurs drumul pe jumătate, păstrând tentația jucăușă, simulând seriozitatea, cu justificări concesive și atitudini oscilante.

Două probleme picate parcă din cer au stârnit valuri în administrarea școlilor: uniforma școlară și elevii de serviciu, dându-li-se proporții supradimensionate. În consens cu spiritul legii, asemenea detalii organizatorice și aprecieri vertimentare revin competențelor locale, fiecărei instituții responsabile și conferă un grad potrivit de autonomie. Doar pe funcțiile actuale de manageri școlari au fost promovate cadre didactice a căror competență a fost confirmată prin obositoare concursuri susținute în metropolă. Dacă este așa, de ce nu li se oferă o minimă libertate de acțiune, ca să-și probeze personalitatea în chestiuni care vizează disciplina școlară, tradițiile școlii românești, implicarea elevilor și a profesorilor în autoadministrare? Unele corecții preferabile la Constanța poate nu-și au rostul la Suceava sau Copșa Mică. Schimbările improvizate erodează autoritatea instituției și dau senzația că jubilăm pentru cât mai populiste drepturi democratice, fără să gândim că ne revin, în prealabil, tot atâtea îndatoriri pe măsură.

Liviu IOANI