Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Interdicţie la educaţie

Interdicţie la educaţie

Unei grădiniţe i-a fost aplicată o amendă de 1.000 de lei, iar unei educatoare, un avertisment contravenţional plus recomandarea ca altă dată să nu prea mai facă ce-a făcut, adică să izoleze vreun copil când „avem acţiune şi vine cineva din afară-n unitate“, cum ar veni în stilul limbii de lemn aferente. Atât. Niţel mai mare a fost reacţia mediatică, însă nu mai mare decât o tresărire, din acelea ca prin somn, provocată nu de altceva decât de faptul că era ceva de rău „pe educaţie“, întărit cu menţionarea unor bani, deci era „o ştire“. Cine a văzut-o la televizor şi e-n domeniu se prea poate ca de-acum, cel puţin un timp (că „la noi, orice minune ţine trei zile“), să fie mai prevăzător în astfel de situaţii, să-şi ia nişte măsuri acoperitoare, sigur că tot formale, însă mai vizibil întărite prin repetarea unor vorbe precum „acord“, „accept“, „informare“, cel mai bine, şi cu o hârtie, cu o semnătură în plus.

Practică veche în şcoala românească, alcătuirea ad hoc a efectivelor de şcolari şi preşcolari la inspecţii şi la multe alte activităţi intră între punctele de la sine înţelese ca necesare ale pregătirilor pentru inspecţiile sau activităţile respective, pe acelaşi plan ca importanţă şi atenţie cu asigurarea „protocolului“. Într-un fel, cine a primit sancţiune în cazul de faţă s-ar putea necăji că s-a nimerit s-o păţească, ştiut fiind că „aşa se face“ şi chiar aşa şi face „toată lumea“. Noroc numai că amenda nu-i mare (unii ar considera-o ridicolă) şi e dată şi-n abstract, din moment ce informarea neoficială (fiind un „comunicat de presă“) anunţă „sancţionarea grădiniţei cu amendă în cuantum de 1.000 lei“. Cât despre completarea că „se recomandă educatoarei ca pe viitor să evite astfel de acţiuni“, probabil este o formulare care i-a scăpat din vedere pe cei riguroşi cu exprimarea, care constată că „se recomandă“ şi „să evite“ nu se potrivesc cu ce scrie cu două rânduri mai sus în acceaşi informare, anume că motivul sancţiunii este ceva ce „reprezintă discriminare conform art. 2 şi art. din 15 G. 137/2000, republicată“; dacă e literă de lege, abaterea de la ea nu este interzisă şi gata?! unor şoferi, de exemplu, ar merge să le spună legea să nu prea urce beţi la volan, dar că niţel afumaţi mai treacă-meargă, atât numai, să n-o facă nici ei prea des?!

Excluderea unor elevi şi preşcolari de la câte ceva ce şcoala, grădiniţa, instituţia de ocrotire a minorilor vor să arate ca „să iasă bine“ este ceva obişnuit, care face parte din ipocrizia largă a sistemului nostru educaţional. În tandem cu excluderea este aducerea unor elevi şi preşcolari acolo unde câte cineva dintre adulţii unităţii de învăţământ consideră de folos ca „să iasă bine“, de exemplu, dintr-o clasă ori grupă în altă clasă ori grupă, atât cât ţin inspecţia, serbarea, acţiunea etc. În context, este de semnalat banalitatea potrivit căreia inspecţiile (de grad şi nu numai) se fac exclusiv la clase foarte bune, şi acelea pregătite cu mult înainte, cu întrebări, răspunsuri, gesturi ca la teatru. Pentru creşterea nivelului prezentării, ca „să iasă“ şi mai bine, sunt aduşi copii din alte clase, grupe şi plasaţi ca şi cum ar fi de-ai clasei, grupei inspectate. În general, pe durata inspecţiei, acţiunii, vizitei, activitatea şcolii, a grădiniţei cel mai sigur este, practic, suspendată. Pentru asta, sunt mutaţi copii „în aripa cealaltă“ a clădirii, li se spune să nu facă zgomot şi mai ales să nu cumva să deschidă uşa până trece inspecţia, dar cel mai „normal“ şi practicată reflex este anunţarea cu o zi înainte a celor vizaţi că „mâine stau acasă“.

Şi mai grav este că izolarea de acest fel copiază o procedură legală, normală, însă de neconceput să fie aplicată unor copii la şcoală, la grădiniţă, fiind o procedură pentru oameni dovediţi, recunoscuţi, declaraţi cu legea-n mână ca indezirabili în anumite locuri, împrejurări, proximităţi. Sunt oameni care, „certificaţi“ ca atare, au interdicţie de a fi prezenţi acolo unde se află oficialităţi de rang înalt, vedete, oameni publici în general. Unii în cauză au înseilat poveşti cu o anume trecere despre cum când venea Ceauşescu în vizită în oraşul lor, ei erau chemaţi la Securitate şi cei de acolo vorbeau cu ei, erau amabili, interesaţi de ce mai zic, ce mai fac, iar după ce trecea vizita, plecau şi ei la ale lor. Şi azi, şi la noi, şi în restul lumii, există precauţii să nu se nimerească cine nu trebuie în preajma cui nu trebuie, din motive obiective, susţinute, de incompatibilitate. În aceeaşi categorie se înscriu cei care au interdicţie de acces pe stadioane. Interdicţia este impusă de anumite fapte (rele, antisociale, care încalcă reglementări) comise la un moment dat în locul şi în calitatea care le-au devenit interzise. Scurt spus, ei sunt pedepsiţi. Pentru ei, pedeapsa aceasta este: nu au voie să fie de faţă acolo unde se găsesc toţi ceilalţi dintre care până la un moment dat au făcut şi ei parte. Unii primesc şi o nuanţare a pedepsei: în timpul în care ar vrea, le-ar plăcea să se afle pe stadion, să stea izolaţi la poliţie. Este exact mecanismul aplicat şi în cazul copiilor care sunt îndepărtaţi, izolaţi de ceva ce se întâmplă în mediul lor, iar izolarea durează cât ţine acel ceva. Sunt copii care primesc interdicţie la educaţie. Interdicţia le-o aplică nişte persoane adulte angajate să le facă educaţie. Nu este o interdicţie pentru fapte, ca în cazurile celor care nu au voie pe stadioane, în prejma anumitor oameni etc., ci este o interdicţie pentru trăsături personale. Din această cauză, măsura de excludere, de izolare a vreunui copil se dovedeşte şi mai gravă, iar vina cui ia o asemenea măsură apare a fi şi mai mare decât una care să fie acoperită de o amendă şi un avertisment.

Florin ANTONESCU