Socialize

Facebook
Home » Calitate si performanta » Maestrul catedrei » Într‑o lume a performerilor, evitarea eșecului poate fi un succes în sine

Într‑o lume a performerilor, evitarea eșecului poate fi un succes în sine

„Eșecul rareori te oprește. Ceea ce te oprește este teama de eșec“, afirma Jack Lemmon, iar ca o completare am spune că succesul rareori te împlinește, drumul până la succes fiind cel care dă reala măsură a satisfacției.

Subiectul acestui articol este rezultatul evaluării unor situații în care copii cu potențial de a fi considerați superdotați nu‑și ating acel maxim previzonat din cauza unui management defectuos al traiectoriei în liceu, acesta fiind impus sau, în cel mai fericit caz, indus de către părinți sau profesori.

În general, se pornește de la ideea preconcepută că traiectoria adolescenților inteligenți este ascendentă, dar această premisă nu este, pur și simplu, adevărată, fie din punct de vedere școlar, psihologic, fie social.

Supradotații adolescenți sunt la fel de susceptibili de a fi afectați de stima de sine scăzută ca și ceilalți adolescenți – poate chiar mai mult. Adolescenții inteligenți au, în mod obișnuit, o percepție acută fie de succes, fie de eșec, ceea ce înseamnă că aceștia sunt conștienți de propriile defecte și imperfecțiuni, direct sau colaterale domeniului spre care‑și îndreaptă performanța, și își bazează adesea simțul valorii asupra modului în care alții le percep.

Mulți adolescenți înzestrați se luptă cu presiunea constantă de a fi percepuți ca fiind „perfecți“ de către profesorii, colegii și chiar de către părinții lor. Problema cu presiunea constantă de a fi impecabili, indiferent dacă este impusă de sine sau de alții, se poate transforma rapid într‑o criză psihologică, pe măsură ce adolescenții inteligenți încep să‑și vadă valoarea definită strict în ceea ce privește modul în care își desfășoară activitatea școlară. Brutalitatea acestei realizări poate afecta modul în care adolescenții nu se văd numai pe ei înșiși, ci pot crea o relație nesănătoasă cu ceilalți, în timp ce încearcă să trăiască în mod constant la standardul imposibil care a fost stabilit pentru ei.

Cu cât pun la îndoială mai mult problemele, ideile și lumea din jurul lor, cu atât crește și mai mult anxietatea lor și cu atât sunt mai mari șansele lor de a internaliza aceste probleme până la punctul de a declanșa anxietate sau depresie severă.

Problemele elevilor inteligenți se văd cel mai bine în primele clase de liceu, atunci când aceștia schimbă mediul din școala generală cu unul mult mai competitiv. În acest moment, ceea ce au auzit adesea, cum că sunt geniali, nu se mai potrivește perfect cu realitatea. Ei descoperă că există și alți copii capabili de idei și acțiuni deosebite, iar mai departe intervine automat supramotivarea.

Inițial, acești copii au fost etichetați de către vreun „specialist în educație“ ca geniali și împinși în mrejele olimpiadelor și concursurilor de orice fel pentru a certifica acest lucru, intrând fără să știe într‑un mediu exagerat competitiv, așteptând succesul fără a lua în calcul că există și alternativa eșecului.

Când această genialitate este contrazisă de rezultatul unui examen sau concurs, acest rezultat este negat automat, mai ales de părinți, prin invocarea unor motive din cele mai diverse categorii. În aceste cazuri, mesajul extern al părinților invocă nedreptăți sau neconformități ale procesului competițional, însă, de cele mai multe ori, mesajul extern ascunde o stare de nemulțumire privind investiția familiei în speranța recunoașterii performanței copilului. Mesajul intern este cel care trebuie avut în vedere, existând cazuri în care relația părinte‑copil devine una tensionată, chiar dacă nu este exprimată direct, conducând la acumularea de frustrări de către copil sau adolescent în raport cu aria sa de performanță.

Este ușor – și natural – unui părinte să se mândrească cu propriul copil extrem de inteligent, însă este important să ne amintim că este vorba despre copil, nu despre părinte. Presiunea părinților poate dăuna adolescenților. Adolescenții inteligenți au astăzi mult mai multă presiune pusă decât cei adolescentul obișnuit, iar dacă părinții vor prea mult, vor face mai rău. Părinții trebuie să se asigure că propriile lor experiențe și visuri nu le influențează în rău pe cele ale propriilor copii.

Presiunea adulților, fie că sunt părinții, fie că sunt profesorii, duce adesea la pierderea inocenței adolescenților, aceștia dezvoltând sentimente din cele mai ciudate față de colegii lor care au rezultate mai bune, sau față de profesorii acestora.

Cei mai mulți dintre elevii inteligenți de liceu participă la concursurile școlare, iar o parte din aceștia ajung la etapele superioare nefiind pregătiți pentru eșec. Unii copii ajung să se pregătească exclusiv la o singură disciplină, neglijând total construcția echilibrată a viitorului adult care o să aibă în față altfel de provocări.

În momentul apariției primului eșec, intervine dezastrul din punct de vedere al psihicului adolescentului, intervine scăderea încrederii în sine, câteodată ura față de disciplina studiată cu plăcere până atunci, schimbarea cercului de prieteni, iar pasul până la eșecul total este foarte mic. Nu de puține ori, părinții, și nu numai, împing și mai mult acest adolescent într‑o buclă din care acesta nu are cum să iasă învingător.

Pericolul unui viitor eșec apare și în cazul multiplilor medaliați la concursuri de‑a lungul perioadei în care aceștia au fost liceeni odată cu terminarea studiilor preuniversitare. În facultate, concursurile nu există, iar fostul olimpic, obișnuit cu tot felul de concursuri care se succed amețitor și care i‑au construit un mod de viață, nu‑și găsește rostul, negăsind plăcerea de a studia ceva care să‑l conducă obligatoriu spre o olimpiadă ce trebuie câștigată.

Aproape fără nicio pregătire în gestionarea eșecului, adolescenți foarte inteligenți sunt priviți doar fiind creiere speciale și împinși către concursuri dure, miza fiind doar rezultatul. Se uită faptul că acel copil este un tot, are sentimente, are trăiri, are un stres multiplicat, contând doar rezultatul care poate face reclamă unei școli, dorinței unui părinte de a‑și împlini un vis din tinerețe sau asigurării unui parcurs educațional viitor de top, previzionat mult prea devreme și care nu neapărat se potrivește adolescentului sau care are alternative ține sub o supapă de decizii în care nu a fost implicat.

Pentru astfel de copii care nu sunt pregătiți decât pentru succes, nu și pentru eșec, trebuie asociată o consiliere făcută de profesor sau de psiholog, care să știe să echilibreze un copil atât în cazul unui succes, dar mai ales în cazul unui eșec. Există programe de formare care, în tematica lor, au preocupări privind managementul situațiilor educaționale pentru elevi cu cerințe speciale, dar nu există cursuri care să abordeze un management profesionist al activităților cu elevii capabili de performanță, prin care profesorul să fie deprins a se preocupa și de aspectul unei dezvoltări armonioase care să conducă la atingerea maximului de potențial din perspectiva vieții de adult.

Nu negăm că modul de viață bazat pe competiție este unul potrivit elevilor capabili de performanță, dar acesta nu trebuie să excludă componentele de colaborare și de socializare. Rolul competițiilor este acela de a furniza stimulii necesari pentru menținerea sau creșterea performanței, dar nu trebuie să difere de orice alt context de evaluare care trebuie să echilibreze cele două direcții de orientare: cel privind rezultatul și cel privind procesul.

Consilierea elevului capabil de performanță, precum și construcția antrenamentului unui astfel de elev trebuie să aibă în vedere efecte de durată, acestea neputând fi asigurate decât dacă se pune accent și pe proces. În acest sens, antrenamentul trebuie să aibă în vedere asigurarea cadrului instrucțional necesar și bine calibrat, motivațional, dar și asigurarea cadrului de dezvoltare în paralel a competențelor transversale, cele care pot ajuta la prevenirea instalării unei crize datorate presiunii constante – chiar dacă este dublată de succes – sau datorate eșecului de moment, inclusiv preocupări privind managementul situațiilor de risc.

Când vorbim despre antrenament, înțelegem fundamentul pe care se sprijină rezultatul. Dacă pentru rezultat se răspunde scurt și la obiect la întrebările „ce?“ și „de ce?“, pentru proces trebuie să asigurăm un răspuns bun la întrebări precum „cum?“, „pentru ce?“, „ce va face adolescentul dincolo de rezultatul obținut?“.

Având în vedere că la liceu, ca urmare a selecției la intrare, elevii capabili de performanță optează pentru anumite școli, deci regrupându‑se într‑un mediu puternic caracterizat de competiție, în astfel de incubatoare de performanță ar trebui să existe o preocupare intensă – prin profesori specializați și consilieri – care să aducă în atenția acestei categorii de elevi a unor activități prin care să se echilibreze competiția cu ceilalți și competiția cu sine, satisfacția rezultatului cu satisfacția participării și apartenenței la un grup perceput ca elitist în sens motivațional și nu de exacerbare a orgoliilor.

De asemenea, este necesar ca sistemul competițional să fie unul care să aibă în vedere mizele pe care le implică. Atât timp cât sistemul se preocupă doar de cuantificarea rezultatelor pozitive și să‑și exprime insatisfacția pentru cei care ratează – „păcat de tot efortul depus, uite cât costă o neatenție, căscatule…“, el nu va produce decât extreme. Adolescentul care are șansa unor zile competiționale bune va evolua, cel care are neșansa unor devieri de la traseu – să nu uităm câte transformări fizice și psihice însoțesc respective perioadă – va fi abandonat rapid, în primul rând de antrenor, uneori și sub aspect tragic, de familie.

În lumea competiției, o paralelă cu informatica poate părea puțin forțată, însă un soft performant nu‑și are sens decât într‑un hardware corespunzător. Mai mult, contează foarte mult și designul, iar dacă acestea sunt convingătoare, pachetul soft‑hard‑design ajunge să‑și îndeplinească funcția numai când cumpărătorul este unul pe măsura produsului. În lumea informaticii, succesiunea versiunilor are un ritm accelerat. La fel și în competiția umană, poate nu cu un ritm atât de rapid. Dacă renunțarea la o versiune anterioară a unui aparat nu are implicații emoționale prea mari, înlocuirea competitorilor umani cu versiunile lor mai tinere sau cu new‑entry neglijați a fi luați în seamă, fără un management bun, are implicații uneori devastatoare pentru ființa umană. Continuând pe firul informaticii, ar trebui ca în antrenamentele elevilor capabili de performanță termeni precum back‑up, reboot, refresh, ctrl‑alt‑del să fie opțiuni care să le spună că eșecul este parte a realității, o ajustare de direcție, de sens, de distanță, dar nu un capăt de drum.

Articolul de față nu dorește să fie niciun semnal de alarmă, nici nu are pretenția de a propune soluții. Și nici nu credem că există panaceu. Însă a ignora faptul că abandonul nu este propriu doar copiilor cu dificultăți de învățare, ci și elevilor capabili de performanță, geniali, pare a reprezenta doar o doză de egoism și suficiență… care n‑ar trebui să caracterizeze un domeniu care se dorește cu adevărat producător de performanță și performeri.

Prof. dr. Ovidiu ȘONTEA, Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu, București,
Prof. Gabriel VRÎNCEANU, Colegiul Național Iulia Hasdeu, București