Învățământul, între politicieni și profesori sau cum originalitatea năucește realitatea

 O zi dedicată educației în plan mondial, cu reverberații în spațiile naționale, ar trebui să fie, desigur, un prilej de exprimare (și trăire) a unor satisfacții, cu bucurie, cu recunoașterea dreptului la bucurie, fără blocaje de conștiință sau sufletești. E un moment de măsurare a creșterilor educaționale, de stabilire a unor raporturi între structuri și programe locale, naționale, regionale, mondiale, de valorizare pregnantă a actorilor sau actanților din sistem (sau din sisteme), de evaluare a integrărilor, de prospectare și proiectare a viitorului în ceea ce privește învățământul, de elaborare a unor strategii, de preferință „comune”. UNESCO, principal inițiator sau „acționar”, cam asta își propune să facă, sărbătoarea, marcată în structura anului școlar, având ca scop să pună în evidență importanța și rolul dascălilor în sistemul educativ, examinând calitatea activității formatorilor (de tineri) din întreaga lume. Într-un asemenea moment se pot spune fraze frumoase, unele aspecte din școlile noastre le validează, dar când vrei să respiri ușurat, ridicându-ți privirea spre cerul învățământului nostru, vezi că acesta e acoperit de nori din ce în ce mai amenințători, descurajând orice avânt.
Legea derutei
Am urmărit, în treacăt, poate ca într-un joc, câteva știri din spațiul virtual (românesc) legate de apropierea Zilei Mondiale a Educației. Am aflat, din mai multe știri, ceva de genul că școlile și inspectoratele școlare vor sărbători, în data de 5 octombrie 2015, Ziua Interna­țională a Educației (ca și Ziua Învățătorului), prin manifestări specifice, organizate în timpul programului de lucru, potrivit unui ordin al ministrului Educației. Totuși, se mai menționează în știri, ziua respectivă este declarată zi nelucrătoare. De unde apare o asemenea pre­cizare? În Ordinul Ministerului care reglementează structura anului școlar din 2014 nu-i declarată zi nelucrătoare, în cel din 2015 (Ordinul MECS nr. 4.496/2015) se precizează: „Unitățile de învățământ și inspectoratele școlare vor marca prin manifestări specifice, organizate în timpul programului de lucru, ziua de 5 octombrie – Ziua internațională a educației și ziua de 5 iunie – Ziua învățătorului, conform planificărilor existente la nivelul fiecărei unități de învățământ pre­universitar”. Dacă mergi la litera documentului, ce poți să înțelegi? Faci sau nu faci ore atunci când sărbătorești „în timpul programului de lucru”? Vin precizări telefonice, de ultimă instanță? Care sunt limitele de „latitudine” acțională în care se poate încadra fiecare școală când marchează această sărbătoare? O știre sau un document de acest gen sintetizează de fapt situația învățământului autohton, în ceea ce îl subminează în mod esențial – deruta. Trecem peste faptul că marcarea a două zile dedicate educației e cam redundantă, exprimă și aceasta o bâlbă de politică educațională, că doar școlile și inspec­toratele școlare vor serba o asemenea zi, nu și Ministerul (acesta nu-i făcut și din profesori care lucrează pentru învățământ?), nici în plan mondial lucrurile nu prea sunt aduse la un numitor comun, dar în România tuturor posibilităților „oximoronul” e politică structurală. Potrivit viziunii în care este așezat învățământul românesc, în întreaga sa condiție și evoluție, doar – nu? – lucrurile se leagă toate între ele, Ziua Internațională a Educației se serbează de suflarea școlii într-o zi „în timpul programului de lucru”, amestecând orele de predare cu ce?, „la latitudinea fiecărei școli”, așa cum se fac toate în învăță­mântul nostru, prin manifestări specifice… Iar inspec­toratele școlare cum procedează, ca „organiza­toare”, îi scot pe profesori de la clasă, în timpul programului de lucru, și-i duc la manifestări specifice?… Originalitatea năucește realitatea.
Când te gândești la o zi „nelucrătoare”, cum e interpretată în unele știri, vezi înaintea ochilor somn până târziu, mingi de fotbal, excursii, poate vreo carte citită (în situații întâmplătoare), mici, bere, cules de fructe în grădină și multe altele, în funcție de cultură, educație, preferințe, statut social, vârstă… Sau măcar chiul de la ore… Dar la noi se pot iniția amândouă situațiile, concomitent, și relaxarea, și munca. Potrivit vechiului dicton: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Dicton care aduce obiceiuri antedecembriste sub pălăria postdecembristă. Elevii se fac că învață, profesorii se fac că le dau note mari, administratorii se fac că-i plătesc pe profesori, inspectorii le laudă apostolatul, politicienii le mai promit cinci la sută la salariu la viitoarele alegeri…
Situația oximoronică, îmbinarea forțată a contrariilor, nu se limitează doar la asta. Ar fi prea simplu și relativ ușor de trecut cu vederea. Dar: avem învățământul ca prioritate națională, finanțat cu un foarte mic procent din PIB, depolitizarea funcțiilor cu punere în funcții pe criterii politice, programe școlare aerisite cu conținuturi îmbâc­site, manuale alternative cu elaborări pe baza unor con­cepții antediluviene, manuale gratuite cu târguri de carte organizate de elevi care își vând manualele la preț redus colegilor mai mici, rămași fără manuale după distribuirile de la început de an școlar, situație la învățătură ameliorată cu tot mai puțin promovați, profesori tot mai bine pregătiți cu mulțime de catedre ocupate cu nepromovați la concursurile de titularizare, dispariția unor școli din sate unde s-au construit parcuri cu bani europeni. Și cine mai știe câte câștiguri pierzătoare… Ce le spune profesorul elevilor în așteptarea unui asemenea moment, cum e sărbătoarea educației? Copii, e la liberă alegere, dar vedeți că și eu vin la slujbă, așa că veniți aici, facem noi ceva, stăm două-trei ore și mergem acasă!… Nu vreau să-i nedrep­tățesc pe profesori, mai ales pe cei dedicați apostolatului, nu-i vina lor că se întâmplă așa. E vorba de concepții, obișnuințe manageriale din sistem, viziuni și politici edu­ca­ționale descinse din mai înalte politici și experiențe.
Ce rol mai are profesorul în învățământul actual?
Are cineva în vedere discutarea importanței și a ro­lului profesorului în sistemul educativ, examinarea calității activității în raport cu activitatea didactică și politicile educaționale de pe Mapamond? Poate, în anumite situații și contexte. Cu ce eficiență? Pe cine mai interesează rolul dascălului când toată ziua i se zice ba că i se mărește salariul, ba că nu, că și dacă se întâmplă așa ceva, creșterea e nesemnificativă… Ce relevanță are în contextul politic, economic și social actual sloganul „Școala – prioritate națională!”? Cum mai poți servi școala și cum poți promova rolul profesorului înconjurat de teorii potrivit cărora cultura nu produce bunăstare, bunuri materiale, nu oferă vieții cârnați și bere? Și toate acestea sunt promovate nu la un curs de pedagogie, ci în spațiul public, cu implicarea decidenților și a contabililor. Ce rol are școala în societatea actuală? Societatea, prin practicile și falsele ei idealuri, îi infirmă rolul, deși acesta, rămas latent, nu poate fi înfrânt. Ce rol are profesorul? Aici sunt multe de spus, dar nimic nu este rezolvat. Cum se măsoară calitatea activității didactice și mai ales calitatea politicilor educaționale? În succesiunea echipelor guver­namentale sau ministeriale, politicile educaționale devin superflue. Ce strategii să înalți pe nisipul continuu mișcător al politicilor educaționale actuale?
În multe țări, o asemenea zi este un fel de „sărbătoare a profesorilor”, sau „zi a profesorilor”, dedicată profe­sorilor, dascălilor, oamenilor școlii, menită să le re­cunoască rolul important în dezvoltarea socială, eco­no­mică și morală a unei țări. E văzută astfel și în țara noastră? Cum ai putea recunoaște meritul unui profesor într-o asemenea zi? E greu să organizezi un colocviu serios, să oferi o recompensă (care?, în ce fel?), să le demonstrezi profesorilor că au o profesie importantă. Învățământul românesc, societatea românească, politica autohtonă nu mai pot produce o asemenea viziune, în care să-l cuprindă pe profesor cu bucurie și satisfacție. Ce rol social și economic mai poate avea azi un profesor? Ce morală ar putea servi, ilustra, afirma el? Își duce destinul în cel mai fericit caz în anonimatul apostolatului, în hățișul artificial al documentelor justificative pe care trebuie să le ela­bo­reze continuu. Sistemul nu mai deține autoritatea reală a valorizării muncii profesorilor. Profesorul își minte propriul rol, ascuns în documente inutile. O societate autistă formează și cultivă în cele din urmă actanți autiști. Nu-i vorba de a căuta nod în papură, ci de a percepe exact ce se întâmplă constant în acest sistem, cu atâtea efecte în planul societății, în viața națiunii. Cum afirmi, azi, aici, la tine acasă, rolul central al profesorilor, rol recunoscut și afirmat în întreaga lume?
Ce facem cu motorul dezvoltării durabile?
În septembrie, lună de început a anului școlar, a fost marcată și Ziua Internațională a Alfabetizării, proclamată în urmă cu câteva decenii tot de UNESCO. În viziunea politicilor educaționale mondiale, alfabetizarea, această piatră de început a școlarizării, ar trebui recunoscută ca fiind unul dintre cele mai puternice acceleratoare ale dezvoltării durabile, motor al dezvoltării durabile, motor animat prin învățarea scrisului și a cititului, condiție a punerii în mișcare a unui vast ansamblu de cunoștințe, competențe, atitudini și valori necesare creării unei societăți durabile. „Viitorul pe care îl vrem începe cu alfabetul”, se stipulează într-o directivă UNESCO. Alfabetizarea nu-i doar o problemă de… alfabet.
În lume sunt zeci de milioane de copii care nu au acces la educație. Contribuim și noi la o asemenea numărătoare. În România – spun statisticile – 1 din 10 copii cu vârsta corespunzătoare învățământului primar nu participă la educație. În anul școlar trecut, procentul copiilor cu vârsta între 7 și 10 ani care frecventau școala primară era de 87,4% (în scădere cu peste un punct procentual față de anul școlar anterior). În plus, într-un singur an școlar (2012-2013), circa 24.400 de copii au abandonat învățământul primar și gimnazial. Potrivit unor analize și pronosticuri din învățământul mondial, dacă „progresele” vor continua să se înregistreze în același ritm ca și până acum, accesul universal la educația primară ar deveni realitate abia în anul 2086, și ar fi nevoie de aproape un secol până când toți copiii ar putea finaliza măcar un an de învățământ gimnazial. Văzând asemenea pronosticuri, înalții noștri decidenți își pot zice că avem destul timp la dispoziție ca să rezolvăm toate disfuncțiile din educația noastră. Nu-i nicio grabă în a face reforma. Poate, între timp, ne mai dă cineva un model. O, câte nu poți face într-un secol de așteptări! Ce contează un sfert de secol postdecembrist de reformă eșuată a învățământului românesc? Și ce temă generoasă – a reformei neter­minate! – pentru discursurile electorale și concursurile pentru funcții în învățământ!
Lipsa specialiștilor – o enigmă
Privind oarecum holistic lucrurile, te poți întreba dacă nu avem și noi oameni serioși, specialiști care să vadă corect această realitate năucitoare a învățământului românesc, experți care să poată găsi o cale de ieșire… Gân­dind principial, trebuie să-ți spun că există. Pentru mine rămâne o enigmă de ce nu se vede acțiunea lor. Da, sunt acoperiți de o masă amorfă de falși experți. Ieșirea la lumină este grea. Mai iese vreunul la înaintare, cum se zice, se luptă o vreme cu morile de vânt și apoi se întoarce la ale sale. Cei mai insistenți nu sunt virtuoșii. Lucrurile sunt mai complicate.
Educația este o „afacere” în care se bagă politicienii, specialiștii și pălmașii. Pălmașii minții, desigur, dacă mi se permite, adică profesorii, cei care au legătura directă cu elevul pus în centrul atenției educaționale. Fiecare dintre aceste entități are interesele proprii. Aceste interese ar trebui să fie conexe. Nu este așa. Chiar dacă, în aparență, nu se exclud, acestea „nu se aud”. Profesorul se află în fața elevului, care (văzut generic) vrea să învețe. Că are sau nu chef, profesorul îl învață. Ar avea nevoie, profesorul, de sprijinul specialistului, mai găsește uneori portițe spre expertiza lui, dar profesorul (în relație directă cu elevul) se află mereu într-un context (general și specific) greșit. Legarea firelor la un loc ar trebui s-o facă politicianul. dar acesta are interesele lui… politice. Politicienii, de exem­plu, nu merg în parlament ca să învețe ceva și de la școală, chiar dacă și ei ar trebui prinși în procesul (sau, mă rog, „politica”) de învățare pe tot parcursul vieții. Preocupările politicienilor (chiar și față de școală) nu pot fi cuprinse într-o formulă logică!
Canonul relelor
Literatura ca disciplină de studiu (integrată) are mult de lucru cu canonul literar. Acest concept este discutat constant, conținuturile generate de el sunt în continuă mișcare. În învățământul autohton este însă un canon mult mai rezistent și invariabil: canonul relelor din învățământ. El menține, deja, în fața națiunii rele de re­ferință. Rele cunoscute, dar care nu se lasă eliminate. Deja generează un discurs gol, care se alimentează din însăși „neființa” sa, inspirând tot atât de bine discursul politic, ca și pe cel managerial sau, adesea, strict didactic. În zilele de sărbătoare, un asemenea discurs prinde mai mult aripi, dar, ridicat în zbor, întunecă cerul. Oare cât timp vom mai fi triști la sărbătorile școlii?
Olimpiu NUȘFELEAN