Socialize

Facebook
Home » Management educational » Învățarea prin cooperare sau interdependența pozitivă în grupul de elevi

Învățarea prin cooperare sau interdependența pozitivă în grupul de elevi

Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ şi este un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţilor acestora în consonanţă cu cerinţele idealului educaţional. Gheorghe Tomşa (2005)

Scopul procesului de învăţământ îl constituie transmiterea unor seturi de cunoştinţe, formarea unor capacităţi, dobândirea de deprinderi, formarea de atitudini în perspectiva autonomizării fiinţei sub toate aspectele (din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental etc.). Structura de acţiune a procesului de învăţământ vizează activitatea de instruire proiectată de profesor şi cea de învăţare, realizată de elev, ca efect direct şi indirect al instruirii. Relaţia complexă existentă între profesor şi elev, realizabilă pe diferite planuri la nivelul procesului de învăţământ, implică prezenţa următoarelor acţiuni principale: predarea, învăţarea, evaluarea.

ÎNVĂȚAREA  DIN PERSPECTIVĂ PEDAGOGICĂ ȘI PSIHOLOGICĂ

Învăţarea este acţiunea elevului, realizată iniţial în mod dirijat, ca efect direct al instruirii proiectate de profesor la diferite niveluri de competenţă pedagogică. Calitatea învăţării depinde, în mod evident, de calitatea instruirii. Învățarea școlară implică deci un cadru organizat de instruire, planuri de învățământ, programe școlare, îndrumare din partea cadrelor didactice.

,,Învăţarea este definită ca achiziţii de cunoştinţe, deprinderi, obişnuinţe şi valori formate prin experienţă, experimentare, reflecţie, şi/sau studiu şi instruire. Statutul curent de dezvoltare al copilului facilitează sau inhibă atât învăţarea curentă, cât şi pe cea viitoare. Astfel, învăţarea este o parte-cheie a procesului de dezvoltare şi rezultatele ei sunt afectate de calitatea îngrijirii pe care o primeşte copilul.“ (Vrăsmaş E., Preda V.)

Învăţarea reprezintă acel tip de proces evo­lutiv de esenţă informativ-formativă, constând în dobândirea efectivă de către fiinţa vie – într-o
anumită manieră activă, explorativă – a experien­ţei  proprii de viaţă şi pe această bază, în modifi­carea selectivă şi sistematică a conduitei, în ameliorarea şi perfecţionarea ei controlată şi continuă sub influenţa acţiunilor variabile ale mediului ambiant. (Pantelimon Golu)

ÎNVĂȚAREA PRIN COOPERARE

Învăţarea prin cooperare este o strategie de instruire structurată şi sistematizată a grupurilor mici de elevi, astfel încât aceştia să poată lucra împreună urmând ca fiecare membru al grupului să-şi îmbunătăţească performanţele proprii şi să contribuie la creşterea performanţelor celorlalţi membri ai grupului. (Johnson R., Johnson D., Holubec E., 1994) Învăţarea prin cooperare răspunde diferitelor obiective. Ea poate servi aprofundării conceptelor deja cunoscute, introducerii unor noi concepte, perfecţionării abilităţilor, trezirii unor interese etc.

„Învățarea prin cooperare are loc atunci când elevii lucrează împreună, uneori în perechi, alteori în grupuri mici, pentru realizarea unui obiectiv comun: rezolvarea unei probleme, explorarea unei teme, producerea/crearea unor idei și soluții noi într-o situație dată“. (Dumitru I., 2000)

Teoria învăţării prin cooperare se inspiră din teoria privind interdependenţa socială, care apare atunci când oamenii au obiective comune şi când rezultatele fiecărui individ influenţează acţiunile celorlalţi. Interacţiunea dintre oameni este, practic, esenţială pentru supravieţuire.

Învăţarea prin cooperare implică ipoteza că modul în care sunt planificate activităţile determină calitatea interacţiunii dintre elevi, rezultatele activităţilor fiind consecinţe ale interacţiunii dintre elevi. Astfel, unul dintre elementele principale care trebuie creat în clasă este interdependenţa pozitivă sau cooperarea.

Cei care au formulat şi susţinut această teorie şi practicile de învăţare echivalente sunt Kurt Lewin (1890-1947), Morton Deutsch şi fraţii David şi Roger Johnson.

Morton Deutsch este cel care a definit şi încadrat într-o teorie învăţarea prin cooperare.

El a conceptualizat trei tipuri de interde­pendenţă socială: pozitivă, negativă şi inexistentă. Prima încurajează interacţiunea dintre persoanele care lucrează împreună, fiind denumită „interac­ţiune bazată pe cooperare şi stimulare“; a doua se caracterizează prin obstrucţionarea reciprocă a membrilor unui grup de a atinge un ţel, fiind denumită „interacţiune bazată pe opoziţie şi competiţie“; interacţiunea este inexistentă atunci când membrii unui grup lucrează independent.

Dacă, până nu de mult, şcoala românească promova competiţia şi individualismul, încura­jând reuşita personală, acum, în contextul unui învăţământ orientat spre „modernitate“, ea şi-a schimbat strategia şi abordează ideea cooperării prin:

– Simularea interacţiunii dintre copii;

– Depunerea unui efort sporit de către copii în procesul de învăţare;

– Generarea sentimentelor de acceptare şi simpatie;

– Dezvoltarea abilităţilor de comunicare;

– Încurajarea comportamentelor de facilitare a succesului celorlalţi;

– Dezvoltarea gândirii critice.

Până acum, profesorul era considerat prin­cipala sursă de informaţii pentru o anumită disciplină. Datorită democratizării accesului la
cunoştinţe, acest rol al profesorului se reduce dramatic, el devenind un organizator, o călăuză a învăţării, oferind elevilor, în locul tradiţionalei „transmiteri de cunoştinţe“, veritabile „expe­rienţe de învăţare“.

ROLUL PROFESORULUI ÎN ÎNVĂȚAREA PRIN COOPERARE

  • Formează grupurile:

,,Formarea grupurilor reprezintă una dintre sarcinile importante ale profesorului în crearea situaţiilor de învăţare prin cooperare, considerându-se deosebit de importante următoarele trei elemente: motivaţia, comunicarea şi acceptarea reciprocă“ (A., Nicu, E.-R., Conţiu, 2010, p. 42);

  • Stabileşte criteriul de grupare şi dimen­siunea grupului:
  • Există mai multe taxonomii ale grupurilor, după cum urmează:
  • Gruparea aleatorie (prin hazard). Aceasta se poate realiza folosindu-se diferite modalităţi: jetoane cu diferite imagini specific temei, cifre, prin numărare etc. Această formă de grupare obişnuieşte copiii să lucreze cu alţi colegi, cu personalităţi diferite, permiţând să achiziţioneze abilităţi sociale precum respectul, toleranţa, valorizarea diferenţelor dintre oameni;
  • Gruparea pe afinităţi. Copiii se grupează după preferinţe, după placul lor, după personalitatea lor;
  • Gruparea după criteriul proximităţii. Aceasta constă în gruparea a doi copii în vederea com­parării muncii lor;
  • Gruparea pe centre de interes. Aceasta permite copiilor să aleagă în mod liber o temă care îi interesează şi pe care vor să o pregătească. Gruparea ideală ar trebui să respecte o anumită heterogenitate, adică într-o echipă de patru copii unul să fie de nivel înalt, doi de nivel mediocru şi unul de nivel scăzut. Se pot lua în considerare şi sexul, diversitatea culturală şi lingvistică;
  • Grupurile de studiu formale. Acestea pot funcţiona pe parcursul mai multor săptămâni, unde copiii sunt implicaţi activ în o multitudine de sarcini intelectuale de organizare a materialului, de explicare, de integrare a noţiunilor noi în structurile conceptuale cunoscute deja;
  • Grupurile de studiu spontane. Acestea se constituie pentru anumite activităţi sau pe parcursul unei ore de curs;
  • Grupurile de bază. Acestea se constituie pe termen lung, un an şcolar, cu membri permanenţi, având ca scop ajutorul reciproc, încurajarea. Din grupurile de bază derivă alte două tipuri de grupuri: grupuri reconstituite şi grupuri reprezentative.

Un aspect important în formarea grupurilor îl constituie mărimea acestora, numărul de membri aflaţi într-un grup. „În învăţarea prin cooperare, numărul ideal de elevi pentru formarea unei echipe este de patru pentru că permite maximum de interacţiuni. Desigur, echipele formate din doi elevi se pretează bine la schimbul de informaţii şi rezolvarea sarcinilor precise pe durată scurtă. Echipele alcătuite din trei elevi pot pune uneori probleme, deoarece există tendinţa ca cel de-al treilea elev să fie izolat sau ignorat. Echipele de cinci ilustrează bine expresia «a cincea roată la căruţă». Ca regulă generală, cu cât echipa este mai numeroasă, cu atât este mai dificil de dirijat“. (A., Nicu, E.-R., Conţiu, 2010, p. 45)

Stabileşte regulile de lucru (se vorbeşte pe rând, nu se atacă persoana, ci opinia sa, se consultă între ei, nu se monopolizează discuţia, nu rezolvă unul singur sarcina, se lucrează cu culori diferite etc.);

Explică foarte clar obiectivele activităţii, specifică timpul pe care îl au copiii la dispoziţie.

ELEMENTELE  ÎNVĂȚĂRII PRIN COOPERARE

Interdependenţa pozitivă

– Membrii grupului trebuie să se bazeze pe ceilalţi pentru a-şi îndeplini scopurile.

Interacţiunea faţă în faţă

– Schimburile interpersonale directe sunt vitale pentru a ajuta pe copii să se sprijine, să încurajeze, să laude şi să se stimuleze unii pe alţii.

Responsabilitatea individuală

– Fiecare membru al grupului este responsabil pentru munca lui şi pentru îndeplinirea sarci­nilor aferente poziţiei deţinute. Copiii pot fi responsabilizaţi prin mai multe metode, cum ar fi examinarea orală la întâmplare a copiilor, observarea fiecărui grup şi înregistrarea contri­buţiei individuale etc.

Abilităţi interpersonale şi de grup mic

– Printre abilităţile de care copiii au nevoie pentru a lucra cu succes în grupuri mici se numără: încrederea, capacitatea de a conduce, luarea de decizii, comunicarea şi abilităţi de management al situaţiilor de conflict.

Procesarea în grup: evaluarea, în grup a performanțelor realizate: îndeplinirea sarcinilor, eficiența membrilor grupului.

Profesorul monitorizează activitatea grupu­rilor și oferă feed-back atât grupului, cât și întregii clase despre  modul de lucru și rezultate.

AVANTAJELE ÎNVĂȚĂRII PRIN COOPERARE

Practica învățării prin cooperare creează premisele constituirii unei adevarate comunități de învățare/de cercetare educaționale, în care:

– Ambianța este constructivă, de încredere și întrajutorare reciprocă;

– Elevii se simt respectați, valorizați și utili dobândind astfel încredere în forțele proprii pentru că toți participă la luarea deciziilor;

– Membrii grupului conștientizează că per­for­manțele bune ale acestuia se datorează contribuțiilor lor individuale și invers, perfor­manțele individuale pot fi evidențiate numai dacă performanțele grupului ca întreg sunt bune.

Cele mai des întâlnite strategii ale învăţării prin cooperare în activitatea didactică sunt:

„Turul galeriei“, „Mozaicul“, „Cercul lui Robin“, „Caruselul“, „Cerc interior – cerc exterior“, „Amestecă, îngheaţă, formează perechi“, „Co-op, co-op“, „Chip-urile vorbitoare“, „Explozia stelară“, „Bula dublă“, „Ciorchinele“, „Experimentul“ etc.

Profesor consilier școlar Aurelia GHIOLMEZ, Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Tulcea