Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Învăţătură de carte la kilogram

Învăţătură de carte la kilogram

Ultima oră în reforma educaţiei naţionale: greutatea ghiozdanului să fie stabilită prin lege. Propunerea legislativă în acest sens a fost depusă în parlament. Conform legii, ghiozdanul cu tot ce este în el să nu cântărească mai mult de 10% din greutatea corporală a elevului. Prevederea ar urma să se regăsească în Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, legea propusă fiind, exact spus, o lege pentru modificarea şi completarea legii de bază. La ora actuală – se ştie, se vede pe străzi şi în mijloacele de transport public –, elevii nu mai umblă cu ghiozdane, ci cară în spinare nişte raniţe (de multe ori, le preiau adulţii care-i însoţesc) sau trag după ei nişte bagaje pe rotile. În clase, aceste raniţe şi bagaje sunt ţinute ca în autogară sau în aeroport, adică pe jos, în picioarele trecătorilor mulţi şi forfotitori, iar la plecare sunt ridicate cu mâinile cu care e scoasă şi batista din buzunar sau e apucat un covrig cumpărat în drum, sunt frecate de hainele purtătorilor şi ale celor din aglomeraţie. În condiţiile astea, ceva atenţie pentru ghiozdanul de dus zi de zi ani la rând se impune. Vorba e cum anume.

Discuţia s-ar putea încheia repede, prin simpla observaţie că nu prin lege se stabileşte o sarcină pe care un om s-o poarte asupra sa. Eventual, ar fi de observat că nu a prins la vremea ei nici „legea“ care trebuia să-i impună omului cât anume să mănânce, „raţional-ştiinţific“.

O nouă reglementare, privind ghiozdanul, ar adăuga încă un detaliu Legii nr. 1/ 2011, şi aşa caracterizate prin exces de reglementări şi prin modificări toată ziua bună ziua. Şi apoi, cum ar fi sancţionată încălcarea prevederii propuse? Bunicii şi părinţii care poartă acum ghiozdanele nu pot fi consideraţi deja „condamnaţi“ la povară? Cum ar fi controlată respectarea prevederii, având în vedere că de controlat ar fi şi greutatea elevului, şi cea a ghiozdanului? Vor fi montate în şcoli cântare de două tipuri („de obiecte“ şi „de cabinet medical“) sau din acelea pe care se urcă maşinile încărcate cu marfă? Cum ar decurge previzibile cercetări, reconstituiri în caz de reclamaţii? S-ar umple la loc ghiozdanul? Dacă a conţinut şi consumabile în momentul „încălcării legii“, de unde mai sunt luate?

Banala circulaţie la nivelul exprimării publice, adică „folcloric“, a unui reper procentual („10% din greutatea corporală a elevului“) nu este normal să ţină locul unor necesare argumente susţinute dinăuntrul domeniilor medical, pedagogic etc. Recursul exclusiv la argumentul celor 10 procente şi reglementarea pe baza lor ar lăsa impresia rezolvării unei probleme care în realitate ar persista cu gravitate într-un context larg, dăunător. Nu legiferând raportul dintre greutatea elevului şi greutatea ghiozdanului (dincolo de faptul că aşa ceva nu e de legiferat) se rezolvă ansamblul a ceea ce ţine de igiena muncii elevului, de (in)adecvarea spaţiului său de lucru, a obiectelor cu care lucrează etc. Dimpotrivă, toate acestea „s-ar îngropa“, pentru că – nu-i aşa?! – „s-a dat o lege mult aşteptată, veste uriaşă, bucurie pentru şcolari“.   

Cu legea nouă-n mână, şcolarii ar rămâne cu actualele ghiozdane-n spate sau după ei, de mâner. Ar merge spre şcoli şi înapoi acasă pe aceleaşi străzi, cu aceleaşi mijloace de transport. Ar sta în aceleaşi aşa-zise bănci. Ar folosi în ore aceleaşi materiale didactice. Ar „servi“ aceleaşi „gustări“. Concomitent, adulţii din jurul lor ar invoca aceeaşi nevoie de „fericire a elevului“, considerată a fi atinsă prin „mersul de plăcere“ la şcoală şi prin „învăţatul de plăcere“.

O veritabilă industrie a produselor de larg consum prosperă pe piaţa sigură şi vastă pe care o oferă şcoala. Legislaţia, normativele şi conjuncturile în acest sens nu par să facă obiectul vreunor revizuiri, modificări sau cel puţin observaţii. De exemplu, ghiozdanul ca obiect nu este inclus în discuţia referitoare la greutatea din spatele unui elev. Or, multe din ce este numit astăzi ghiozdan reprezintă în sine surse de disconfort, prin dimensiuni, prin proporţia componentelor, prin încărcarea cu închizători, agăţători, fermoare, lăcăţele, „ochi de pisică“, clape, despărţituri, întărituri, curele şi cureluşe. Lipsuri din dotările şi din funcţionarea şcolilor, grija firească a părinţilor, precum şi educaţia deficitară în condiţiile tentaţiilor de consum contribuie la încărcarea ghiozdanelor. Elevii cară apă şi mâncare după ei, pentru că şcolile (cu excepţii, desigur) au rămas cam singurele locuri de muncă în colectiv lipsite de refugii cel puţin minim civilizate pentru cei care muncesc în ele. De asemenea, din câte se constată, relaţionarea banală din şcoli mai are până la generalizarea unor practici cum ar fi aflarea la-ndemână pentru uzul comun a unor sticle cu apă, a unor spaţii (camere, vestiare sau măcar rafturi, dulapuri etc.) de lăsat în ele ceva obiecte de care e nevoie nu mai departe decât mâine şi care nu merită să fie trambalate.

Până la o „lege a ghiozdanului“, şcoala are nevoie în sens larg de o revizuire ca la carte – cartea de specialitate – a ansamblului obiectelor şi a fiecărui obiect în parte din uzul de fiecare zi al elevilor şi al cadrelor didactice, de la forma şi dimensiunile a ceea ce convenţional încă se cheamă bănci la timpul şi condiţiile de lucru cu ochii în calculator.

Florin ANTONESCU