Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Joaca de-a devastarea şcolii nu începe din senin

Joaca de-a devastarea şcolii nu începe din senin

Trei elevi au devastat o şcoală. Mai mulţi adulţi din jurul lor au zis că „s-au jucat“, „au intrat şi au vrut să se distreze“, „s-au amuzat“, au văzut ce au putut să facă într-o clasă, au prins curaj, au continuat şi a început să li se pară distractiv. Chiar reproducând nimic altceva decât ce le-au zis şi lor cei care au făcut ce-au făcut, chiar cu vreun soi de ironie amară, oameni în toată firea nu ar fi trebuit să zică aşa ceva, să arate că poate exista şi o asemenea reacţie, în faţa unui aşa dezastru, cu făptuitorii şi cu circumstanţele lui cu tot. Chiar chinuit, dezolat, hazul de necaz apare ca neavenit în cazul de faţă. Cum li se spune uneori copiilor, că „nici în glumă n-ai voie să zici aşa!“, exact la fel le e de zis şi acelor adulţi, oameni răspunzători pentru faptele copiilor şi pentru cum ajung să le facă. Aparent, sunt fapte cărora stereotip li se zice „fără precedent“, la fel de stereotip însoţite de caracterizarea prin lipsa până acum a oricăror probleme şi de acuzarea influenţei jocurilor pe calculator. Vârsta foarte mică a făptuitorilor în raport cu felul sistematic al faptei a asigurat un caracter telegenic de moment. Dar dincolo de? Şi până la?

Devastarea unei şcoli nu începe din senin, şi mai ales o devastare de felul celei în discuţie. Copiii cresc într-o lume în care agresiunea este profitabilă, iar agresarea aduce câştig; cu şansa de a fi în locul potrivit la momentul potrivit, aduce şi celebritate. În ziua de azi, se practică o agresiune implictă, înţeleasă ca atitudine normală, luată cu sine, purtată peste tot, pusă la-ndemână ca să fie folosită în mod reflex, nu neapărat numai când ar fi de presupus o reacţie. Copiii văd şi aud asta în jur. Cu asta cresc şi-şi lărgesc orizontul. O văd la tata, la fratele mai mare, la altcineva din familie, la destui de nivelul lui dintre cei cu care interferează la şcoală, pe net, pe telefon, pe şi mai deloc la joacă, pentru că joaca afară nu se mai practică, timpul fiind acaparat de joaca solitară, iluzoriu cu o mulţime de parteneri zişi şi prieteni, frecvent numiţi cu atributul „virtual“, ce rezultă altfel fiind considerat un nonsens. Creşterea într-o lume a lipsei de sens, incorentă, fără logică şi fără previziune, este în felul ei o cale de agresare.

Agresivitatea se cere, se caută, se cultivă şi se imită, într-o formare continuă la propriu, de la vârsta mons­truos numită antepreşcolară. După context, se repetă că este necesară o promovare agresivă ca un produs, un fapt, un om poate merituos de felul lui să aibă vizibilitate. Căutarea înainte de orice a vizibilităţii, nu a recunoaşterii, este, de asemenea, o cale de agresare sau în orice caz de agasare (sora mai mică a agresării) a celor din jur; de certificare nici nu mai poate fi vorba, în actuala vreme a desconsiderării diplomei şi a celui care o emite. Este mijloc de rezolvare a ceea ce înseamnă supărare, nemulţumire, cerere etc. În primul rând, rezolvarea înseamnă bătaie, însă este practicată intens şi rezolvarea prin agresarea legii, a normelor nescrise, a convenţiilor sociale. Calea nu este neapărat de încălcare a acestora, ci de forţare, de exceptare, de speculare. A pretinde rezolvare aici şi acum, a vedea drept soluţie satisfacerea cererii personale sau de grup, a avea ca primă soluţie în minte contestaţia şi instanţa, a considera că tot ce se petrece în jur are un vinovat, iar cine nu-l numeşte ca atare îi e complice, toate acestea sunt expresii ale agresiunii. Au intrat între ticurile care dă bine să fie spuse pe la microfon vorbele de felul „legile sunt făcute ca să fie încălcate“, şi „tot ce nu e interzis este permis“, plus vorbe din categoria „gen“, la care cine le spune nici nu mai ia seama, de felul „ştiţi cum e la noi“, „ca-n România“, „treabă românească“, „am rezolvat-o româneşte“.

În mediul şcolii, agresiunea cu ale ei se prinde bine pentru că e găsită convenabilă, rapid aplicabilă. Un cuţit în ghiozdan, un spray în buzunar sunt pentru unii, mari şi mici deopotrivă, obiecte de apucat pe pipăite, precum bricheta pentru fumător şi cardul de călătorie pentru călător. Cum şcoala nu este nici farmacie, nici biserică, ba cumva e zonă a confruntării (de idei şi veleităţi), sunt de înţeles ceva zgomot, deranj, necazuri, numai că de la o vreme manifestarea acestora a devenit extremă. Pe alocuri, au apărut şi reacţiile care în general au primit rezolvare superficială, dacă nu au rămas ignorate. Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI) le cere legiuitorilor de câţiva ani: „Votați legea privind protecția cadrelor didactice! Să punem STOP violenței din școli!“ În faţa violenţelor care nu atât că s-au îndesit, cât că s-au agravat, FSLI reia acum apelul: „Creșterea numărului de cazuri de violență din școli ne obligă să cerem imperativ parlamentarilor din Senatul României să urgenteze votarea acestei legi. Practic, această lege, după aprobare, va deveni o formă importantă de protecție pentru colegii noștri, iar spațiul școlar va fi unul mai sigur, în care să se presteze un act educațional de calitate, iar angajații din educație să nu mai fie victime ale agresiunilor de orice tip“.

Florin ANTONESCU