JOCUL – eficiență și eficacitate în lecția de educație fizică și sport

Motto: „Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”. (Schiller)
Dezvoltarea psihică a omului nu poate fi înțeleasă în plenitudinea ei dacă nu se ia în considerație una dintre dimensiunile psiho-compor­tamentale ale personalității – jocul și activitățile recreative și distractive.
După cum se știe, jocurile însoțesc întreaga evoluție a omului, până la bătrânețe.
Chiar dacă formele lor de manifestare se modifică, principalele caracteristici se păstrează, dând fiecărei vârste o savoare particulară, răspunzând specific unor nevoi și tendințe firesc și permanent umane.
În vocabularul de psihologie al lui H. Pieron vom găsi, alături de definiția generală a jocului („activitate dusă după reguli convențio­nale, implicând adesea o parte mai mică sau mai mare de noroc, adică de întâmplare, fără randament real, dar în care fiecare jucător caută să «câștige», indiferent de natura acestui «câștig»”), încă șapte note ca­rac­teristice pentru jocul copilului; aceasta deoarece definiția generală nu poate epuiza trăsăturile caracteristice ale activităților ludice infantile.
Cele mai importante caracteristici ale jocurilor, fără a fi ierarhi­zate, în funcție de natura jocurilor, cât și de vârsta celor care le practică :
– activitate naturală – izvor al trebuințelor firești de mișcare și activitate, de manifestare și evidențiere a calităților umane, care l-a făcut pe Ribo să vorbească de un „instinct al jocului”;
– activitate liberă – lipsită de constrângere, în care primează inițiativa jucătorului, dorința și nevoia lui de a se juca. Chiar în cazul jocurilor cu reguli participarea este benevolă;
– activitate spontană – ivită chiar din nevoile ființei umane, din incitațiile intime ale acesteia; transformările pe care le suferă unele jocuri, trecerile de la unul la altul, renunțarea și revenirea au ceva imprevizibil, tocmai datorită jocului dintre tendințe, modalitățile de a le satisface și fantezia caracteristică vârstei;

– activitate atractivă – capabilă să producă mari satisfacții nu atât prin efectele unui «câștig» sau «succes», ci prin ea însăși, prin faptul că provoacă stări afective pozitive, începând cu plăcerea senzorială și terminând cu încordările și relaxările, care însoțesc jocurile peri­culoase;
– activitate totală – angajând întreaga ființă, toate funcțiile ei psihice – perceptive, volitive, afective, imaginative, motrice;
– activitate dezinteresată – care o deosebește de cele de muncă, avându-și scopul în sine însăși, neurmărind decât satisfacerea trebuințelor de ordin psihic, în vederea trăirii bucuriei activității autonome și gratuite;
– activitate recreativă – compensatorie, de „loisir”, prin care ființa umană caută destinderea, distracția și, poate mai mult inconștient, compensarea unor stări create de activitatea serioasă și cu răspundere din procesul muncii.
Cunoscutul sociolog J. Dumazedier consideră că activitățile de „loisir” au drept scop dezvoltarea, odihna (recrearea) și distracția (divertismentul) individului.
Fiecare vârstă are jocurile ei, fiecare epocă istorică este caracteri­zată prin jocuri specifice, așa cum fiecare națiune sau regiune are jocuri proprii.
Jean Chateau analizează evoluția ontogenetică a jocurilor și le clasifică după gradul de complexitate pe care-l prezintă în raport cu particularitățile psihice ale copiilor:
– jocuri fără reguli – funcționale, hedonistice, jocuri cu noul sau de extrapolare și jocuri de distrugere;
– jocuri cu reguli – jocuri de imitație și construcție – fabricație, reguli arbitrare;
– jocuri sociale – jocuri de grup, jocuri de performanță – competiție.
Clasificarea propusă de A. P. Usova, după criteriul activității pedagogice și al funcției formative.
Jocurile de creație sau creatoare constituie o grupă însemnată de activități, inventate de copii, și au o importantă influență asupra personalității.
În jocul creator copilul nu interpretează numai ce vede, ci „cucerește” o anumită experiență, gândind, inventând și anticipând.
Aceste jocuri sunt cu subiect, subiect dezvoltat chiar de copil, cu reguli formulate de el însuși și legate de îndeplinirea rolului necesar jocului.
Jocurile didactice – sunt jocuri cu reguli, create de pedagogi, care urmăresc dezvoltarea capacității de cunoaștere a copiilor preșcolari și școlari mici.
În aceste jocuri copiii învață să perceapă forma, mărimea, culoarea, așezarea obiectelor în spațiu; jocul le dezvoltă spiritul de observație, atenția, memoria, gândirea, deprinderile de a număra și socoti, capacitatea de a se exprima.
În același timp, jocurile contribuie la dezvoltarea voinței, a spiritului de colaborare, de echipă.
Jocurile de mișcare – denumite și jocuri dinamice – fac parte din jocurile cu reguli și au drept caracteristică folosirea exercițiilor corporale, fiind mijloc de dezvoltare a copiilor.
Jocurile de mișcare – conduse de către profesor, contribuie la dezvoltarea motrică, formarea volitivă și morală a copiilor.
Au proprietatea de a crea veselie și entuziasm.
Respectarea regulilor contribuie la formarea capacității de abținere, stăpânire de sine.
Rezolvarea situațiilor din joc educă prezența de spirit, istețimea, viteza, îndemânarea, corectitudinea, inițiativa și spiritul de grup, de echipă.
Va trebui ca profesorii și părinții să rețină că jocurile bine organizate și cu conținut corect au influență educativă – formativă multiplă asupra copiilor dacă sunt selecționate și dirijate astfel încât să satisfacă varietatea intereselor și nevoilor de creștere și dezvoltare a acestora.
Prof. Adrian Mihai ACOSTACHIOAE,
Școala Gimnazială Regele Mihai I, București