Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Jurnal de lectură: „După epilog”

Jurnal de lectură: „După epilog”

Dincolo de orice încercare – mai mult sau mai puțin „fericită” – de definire a Lirismului, este, cred, indiscutabil că Dupa epilogPoezia – în formele ei decantat moderne, așa cum sunt și cele pe care le cultivă și Pompiliu-Mihai Constantinescu, autorul unui volumul sugestiv intitulat „După epilog” (Pompiliu-Mihai Constantinescu, După epilog, Editura Sigma) – se constituie în argumentul suprem în favoarea nevoii etern umane de transgresare a prozaismului contingentului, pentru a putea – astfel – accede în… Tărâmul Minunat al lui Tinerețe fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte. Sau – pentru a face uz de terminologia vehiculată de filosofia existențialistă contemporană – Poezia este – încă o dată – expresia spiritului superior disociativ între ceea ce Martin Heidegger numea… Realitate și Neliniște. Pompiliu-Mihai Constantinescu ne invită la un asemenea recital liric: „Toată viața/ am visat alb-negru/ pentru că realitatea/ nu era color/ și, totodată, fără cuvinte/ pe care le furaseră cărțile” (Vise), realitatea nefiind altceva decât unul dintre elementele definitorii ale Neliniștii; e drept, unul dintre cele mai complexe cu putință… Fie că adoptăm – pentru aceasta – o viziune diacronică prezentă tot aici: „Gropi,/ decibeli infernali,/ vi­dan­jori (…)/ Totul nu este decât/ o biblie desfrun­zită” („Civilizație”), fie – dimpotrivă – una sin­cronică: „Viața este/ un infinit de pagini,/ dar mai ales/ ceea ce eu și tu/ am putea trece/ dincolo de orice pagină” („Viața”).

Există însă – în câmpul acestei Terne Realități – și o Geană de Lumină, care schițează – doar îl schițează, dar face acest lucru în mod fascinant – drumul Inefabil către… Spiritual: „Era semeață și eternă/ ca eroul romantic excepțional/ în împre­jurări excepționale/ care descoperise/ mitul fol­cloric/ al tinereții fără bătrânețe,/ dar astăzi a de­venit secundară/ și a schimbat/ sfârșitul basmului/ în viață cu moarte/ sub o secure electrică” („Pădurea primordială”). Este – cred – momentul cel mai potrivit pentru relevarea unei alte dimensiuni esențiale a poeziei lui P.-M.C. Versurile lui ilustrează – la un nivel deosebit de înalt – acea subtilă… disociere pe care cineva – dacă nu mă înșel, Ion Caraion – o făcea între Poezie și Lirism. În acest sens, iată un exemplu, dintre multele posibile: „Pentru mine/ nu este leagănul/ care mă ține de spaima/ că se rupe așa de ușor,/ ci îmi imaginez/ că și pi­ra­midele/ și chiar zeii/ se pot urca/ și coborî/ cu mine pe aceeași pânză/ fragilă și eter­nă” („Pânza de păian­jen”).

Ne amintim – de altfel – că, în viziunea lui Martin Heidegger, raportul dintre exis­tență – sau „ființa­re”, cum zice el – pe de o parte, și „ființă”, pe de alta, este unul atât de complex, încât (el) sca­pă (mai mereu) puterii noastre de înțe­le­gere; și tocmai din comple­xitatea fără egal a acestui „raport” izvo­răște… Starea de Neliniște. Realitatea, și nu Realul (care este o categorie infinit mai abstractă) se află în relație de dependență față de… Neliniște. Exact această intuiție – ce scapă „ordinii” așa-zis „nor­male” a lucrurilor – este (și) Călăuza ce „traver­sează” volumul „După epilog”: „Am fost…/ am fost…/ am fost…/ și așa până umpli o carte/ crezându-te oricine și oriunde/ Dar bătrânul Tao/ spune: „nimic și nicăieri”,/ așa cum adevărata carte/ este cea albă” („Adunare”).

* * *

Parafrazându-l – cumva – pe Lucian Blaga – cred că nu greșim – prea mult – spunând că Poezia nu este – în ultimă instanță – altceva decât o… Icoană a Realității; dar atât a celei exterioare (mai exact spus, a Ontologicului), cât și – (mai ales) – a celei lăuntrice (adică a… Antropologicului), deopo­trivă. De ce? Fiindcă Poeții au fost – dintotdeauna – și vor fi – de-a pururi – însuflețiți de „credința că o icoană poate lua (…) proporții de realitate” (Lucian Blaga, „Artă și magie”). Iar „specificul național” nu a făcut altceva decât să potențeze – la infinit – acest „magism”… Atunci când îl regăsim și la poeții de azi, precum

P.-M.C., întâmpinăm – firește – „descoperirea” cu satisfacția unei adevărate revelații: „Cele mai inedite metafore/ sunt ale ceasului politic/ care te învață alte cuvinte literare/ ce nu au visat nici ultimii onirici./ Ei creează metafore revelatorii/ pentru cei ce urmează,/ noi chinuindu-ne/ cu cele explicite” („Viața cu metafore”). Iată – din nou – exprimat, dar cu mijloacele specifice lirismului, același Adevăr Indiscutabil asupra căruia atrăgea atenția (și) Martin Heidegger: Existența Umană nu poate fi despărțită de sentimentul său cel mai caracteristic: Neliniștea; tocmai prin aceasta – iar versurile citate ilustrează – cred – din plin – că Existența nu se confundă cu Realitatea, chiar dacă – o dată această distincție operată – nici o creație umană, nici filosofică, nici lirică, nici de altă natură nu poate pretinde că a epuizat sfera Ontologicului…

*

Derutează – apoi – și e bine că se întâmplă așa! – în lirica lui Pompiliu-Mihai Constantinescu și faptul că multe dintre poemele sale par a se constitui în niște… pasteluri, cu tot anacronismul pe care cultivarea acestei specii artistice – clasice – l-ar putea suscita astăzi: „Pădurea primară”, „Despre drumuri”, „Drumuri și poduri”, „Să cauți un crin”, „Drum cu monopode” ș.a.m.d. Dincolo de unele lucruri deja remarcate în legătură cu aceste poezii, poate că n-ar fi rău să mai adaug ceva: în realitate este vorba doar despre niște… peisaje interioare; în tradiția instituită, la noi, de Ion Andreescu ori de George Bacovia. Restul e doar o… aparență înșelătoare. Și nici nu se putea altfel… Pentru că – de oricâtă originalitate sau spirit contestatar s-ar înconjura, sensibilitatea modernă nu poate – nici ea – să nu recunoască un alt Adevăr Elementar: în ultimă instanță, nici nu există – și nici nu poate exista – o „imagine standard” a… Naturii; și e – iarăși – (foarte) simplu de înțeles de ce lucrurile stau astfel și nu altfel: ne-o spune Lucian Blaga: natura este Polivalentă. Cauzele acestei „polivalențe” rezidă în însuși faptul că – oricât de „nihilistă” s-a vrut – orice creație artistică și-a putut – de fapt – configura identitatea, unicitatea, originalitatea tot prin clasica „raportare (…) la natură”. Iar epoca contemporană nu putea face – bineînțeles – nici ea – excepție… Și iată – acum – un singur argument, dintre multele posibile din lirica lui P.-M.C.: „Potecile vechi erau ecologice/ și duceau drept la idee/ deși urmau drumul maratonului./ Drumurile pietruite/ aveau în aer/ atmosfera burgheză a banului./ șoselele de azi,/ artistice,/ seamănă cu portretul artistului/ din bătrânețe/ care speră la iarba tinereții” („Despre drumuri”).

Petre Constantinescu