Mi-a parvenit de curând cartea lui Theodor Codreanu Dialogurile unui „provincial“, apărută în 2015. Nu am urmărit ce ecouri a stârnit volumul profesorului de la Huși, între altele și fiindcă azi este greu să urmărești tot ce apare, ca și ecourile asociate acestor apariții, excepție fiind poate ceea ce am putea numi „cultura oficială“ a momentului, pe care o poți regăsi fiind atent la ce publică câteva edituri mari și alte câteva mai mici, dar cunoscute. Asta nu înseamnă că dincolo de această „cultură oficială“ n-ar exista și o altă cultură manifestă în ceea ce am putea numi „cultura de fundal“, adică mii de apariții editoriale într-un an, amestec de cărți, unele remarcabile, dar și de nenumărate volume grafomane ori veleitariste aparținând unor autori doritori mai ales de o indemnizație pe care, deveniți membri ai uniunilor de creație, o pot primi la pensie. Din această „cultură de fundal“ se selectează ceea ce eu aș numi, pe urmele lui Lovinescu, un fel de „cultură de bază“, constituită din acei autori și acele cărți fără de care numele mari ar risca să nu apară cu aceeași frecvență. Cărțile lui Theodor Codreanu fac parte din această cultură de bază, chiar dacă volumul de față are drept conținut genuri aparent perisabile, interviul și dialogul/dezbaterea. Numai că tocmai asemenea genuri fixează uneori mai bine decât orice altceva spiritul unei perioade, polemicile acesteia, direcțiile care se conturează. Iar interviurile și dialogurile lui Th. Codreanu dau seamă tocmai despre asemenea lucruri.
Cartea este prefațată de profesoara Lina Codreanu. Aflăm din prefață că interviurile și dialogurile cuprind o perioadă de mai mult de treizeci de ani, 1982–2015. Numele care intră în volum sunt variate: de la personalități „locale“ la nume importante ale culturii române, dintre care câteva atrag atenția: Edgar Papu, George Munteanu sau Constantin Ciopraga, primii doi istorici literari care au în comun cultul pentru Eminescu. Se adaugă scriitori precum poetul Cezar Ivănescu, una dintre figurile de marcă ale poeziei românești contemporane, sau prozatorul Costache Olăreanu.
Volumul de interviuri și dialoguri are o dublă funcție: fixează un timp cultural cu înfruntările lui, cu temele esențiale, iar, pe de altă parte, tinde să devină și o „biografie intelectuală“ a celui care în mod deliberat a rămas o viață întreagă la Huși, între altele și pentru a demonstra că „poți face carieră în cultură în orice loc din lumea asta, și nu numai decât într-un mare centru“. Mărturisirea luată în sine ar putea fi una oarecare (o formă de orgoliu mascat!) dacă n-am ști că trăim într-o anume lume și într-un anume spațiu cultural în care fiecare pare a nu avea loc de celălalt, iar grupările literare și coteriile de toate felurile au fost/sunt adesea mai importante decât valoarea însăși.
Preferații lui Th. Codreanu în interviuri par a fi Edgar Papu (două interviuri), George Munteanu sau Costache Olăreanu (legat de Huși prin coordonate biografice!), dar și Constantin Ciopraga, un profund cunoscător al operei sadoveniene. Cu aceștia autorul interviurilor/dialogurilor se simte el însuși foarte bine, căci regăsește o suprafață culturală comună de afirmare a propriilor teme și obsesii: protocronism, sincronism, modernism și, evident, Eminescu.
Dincolo de tema recurentă și favorită, dialogurile/interviurile cu Edgar Papu (autorul „aproapelui“ și „departelui“ eminescian) se concentrează pe teme precum „cearta“ dintre „sincronism“ și „protocronism“ ori pe… Eminescu. Revăzute azi, ideile, așa cum le prezintă interlocutorul lui Th. Codreanu, nu mai poartă antagonismul de odinioară. Ele nu sunt altceva (sincronismul și protocronismul) decât două fețe ale unui fenomen viu care este literatura în toată varietatea ei. De altfel, Th. Codreanu însuși observă că așa-zisa opoziție dintre cei doi termeni nu are toate aspectele unei polemici, fiind mai mult „o ceartă“.
Este limpede că pentru Th. Codreanu (pentru biografia lui intelectuală!) afirmația lui Edgar Papu cum că o țară „mică“ (precum România!) nu cuprinde neapărat și o cultură „mică“ este una reconfortantă. Relevantă sau nu, problema dacă cultura română este una mare sau mică e rezolvată de către Edgar Papu cu argumentul că Grecia și Iudeea au fost țări „mici“ și au dat culturi mari. Argumentul e unul mai degrabă psihologic decât un criteriu de comparație, căci cultura amintitelor „țări mici“ este legată de o altfel de civilizație, în care „cetatea“ nu poate fi pusă pe același plan cu „pădurea“.
În sfârșit, interesantă este, în dialogurile cu Edgar Papu, insistența lui Th. Codreanu cu privire la un Eminescu „modern“, iar afirmațiile interlocutorului despre tipurile de melancolie eminesciană și existențialism îl confirmă, vădindu-se încă o dată că un mare poet nu poate fi epuizat. Epuizate pot fi, la un moment dat, doar resursele criticii și istoriei literare.
Adrian Costache
P.S. Interesante rămân și alte idei puse în discuție, problema clasicismului – cu același Edgar Papu – sau interpretarea Luceafărului ca un „mit modern al cunoașterii“. Sau chiar ironiile lui George Munteanu la adresa studiului eminescian al Ioanei Em. Petrescu, ironii puțin motivate în opinia mea.
În sfârșit, profundă mi s-a părut și observația lui Th. Codreanu privind cultura. O reproduc aici pentru adevărul ei: „Cultura este, prin esența ei, reacționară, în sensul eminescian al cuvântului. Când renunță la a fi astfel, ea devine la fel de coruptă precum corupții economici și politici“.
Cartea, dincolo de un anume „program“, rămâne un document remarcabil, subiectiv pe alocuri, incitant adesea, despre temerile și putințele unei culturi, precum cultura română, la răscruce de milenii.