Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Jurnal de spectator: „Livada cu vişini“, la Naţionalul bucureştean

Jurnal de spectator: „Livada cu vişini“, la Naţionalul bucureştean

De câteva luni, din noiembrie mai precis, un eveniment teatral se desfăşoară la Naţionalul bucureştean: se joacă într-o nouă viziune regizorală „Livada cu vişini“, a lui A.P. Cehov. Am văzut de curând spectacolul şi mărturisesc impresia puternică produsă. Nu doar de jocul actorilor (ireproşabilă în cea mai mare parte a duratei de aproape trei ore şi jumătate a spectacolului!), ci şi de viziunea regizorului georgian David Doiashvili, aflat la a doua colaborare cu teatrul bucureştean. E vorba, cumva de aşteptat, de modul în care vede acesta spiritul piesei, de măsura în care adaptarea la prezent funcţionează (căci, se pare, că în spectacolul de azi, fără adaptări şi modernizări nu se mai poate!), de lectura personală făcută ultimei piese a lui Cehov. Iar lectura, modernă, este în bună măsură reuşită. Anume inserţii în structura piesei dau acesteia o schemă de fundal antitetic: o lume care moare, marcată de nostalgie şi vis, şi o altă lume, modernă, babilonică, ce se afirmă nu doar prin acţiunile lui Lopahin, „antagonistul“ piesei, ci şi prin anume „inserţii“, în care toată lumea vorbeşte, recompunând astfel Babilonul modern. Interesant mi s-a părut şi modul în care Charllota îşi joacă rolul în spectacol, căci, în viziunea regizorului, semnificaţia personajului se schimbă cumva. Ea devine un fel de „dirijor“ al mecanicii vieţii, idee strălucită, dar care nu e dusă totuşi până la capăt, alunecând uneori în ironie/glumă ieftină.

La baza antitezei se află şi alte două personaje (nu doar Ranevskaia şi Lopahin!), anume Firs (interpretat excelent de Mihai Constantin, cu rezerva doar că unele replici rămân cufundate îm neclaritate!) şi Lopahin, Firs având ceva din rolul corului  din teatru antic, menit să fixeze axiomatic adevărurile vechii şi noii lumi. De altfel, caietul program consemnează una dintre replicile acestuia: „Viaţa mea a trecut de parcă nici n-am trăit-o“, spusă de el în Actul IV. „Actul IV este actul lui Firs, este punctul de vedere al unui observator“, adaugă regizorul David Doiashvili, în acelaşi caiet program al spectacolului, ceea ce pare totuşi exagerat.

Desigur, meritul în realizarea unui specatcol excelent nu aparţine doar regizorului, excesiv cumva în a scormoni freudian personalitatea lui Lopahin, dintr-o nevoie de relevare a complexităţii acestuia, deşi interpretul, actorul Ioan Andrei Ionescu, se recunoaşte în această perspectivă regizoral, afirmând: „Cred că viziunea lui Doiashvili, căreia mă supun în Livada de vișini, este scoaterea din umbră a lui Cehov și punerea lui la vedere într-o cutie de cristal“. Meritul trebuie pus şi pe seama scenografiei,  semnată de Tamara Kvesitadze şi Gabi Albu, sau a organizării scenice neobişnuite  pe care se desfăşoară drama vinderii livezii de vişini – spectacolul se joacă pe gradene! În acest spaţiu, cei mai mulţi dintre actori se epuizează pur şi simplu, „dereglându-se“ emoţional voit, într-o confundare totală şi „periculoasă“ cu rolul, menţiuni speciale putând fi acordate lui Ioan Andrei Ionescu –  excepţional, prin felul în care emoţia artistică se recompune din zeci de detalii ale chipului, ca şi prin puterea sa de a face dintr-un rol memorabil o dramă personală. Şi, evident, Monica Davidescu. De partea cealaltă, Ana Covaliuc (Duniaşa) ori Varia (excelentă ca fizionomie în scena „nudului bărbătesc“) sau, de ce nu, Gavril Pătru în Gaev, ori Crina Semciuc în Ania fac din personajele lor creaţii vii cu adevărat, entităţi capabile a coborî de pe scenă în viaţa reală de atunci sau de azi.

Publicul, destul de special, pare a recepta piesa cum se cuvine. Sigur, nu trebuie să ne aşteptăm ca evenimentul ca atare să oprească „timpul teatral“ în loc, mai ales că Naţionalul bucureştean are şi alte reprezentaţii care sunt creaţii remarcabile, precum „Regele Lear“, „Visul unei nopţi de vară“ sau „Regele moare“ şi unde se regăsesc şi o parte din actorii din „Livada cu vişini“. Ce e curios e doar faptul că ecourile în mass-media, aparent numeroase, au un grad de convenţionalitate destul de vizibil. În realitate,  spectacolul merită mult mai mult şi nu doar consemnări pe bloguri obscure sau „specializate“, cunoscute de puţină lume. Sau poate că selecţia textelor prezentate pe site-ul teatrului nu a fost cea mai bună.

A. Costache